C.I.U: Mai ai legături cu colegii de la universitate? Profesorii au plecat, desigur, la universitățile din ceruri, dar amintirea celor mari a rămas…..Poți numi câteva umbre frumoase, care ți-au înfrumusețat anii adevăratei tale formări intelectuale superioare?

L.S: Referindu-mă doar la umbre, dintre profesori: George Munteanu, Matei Călinescu, Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Alexandru Piru, Paul Cornea, Romul Munteanu, Ion Dodu Bălan, Eugen Cizek, Dumitru Micu, Ion Banu, Ion Coteanu, Leonida Teodorescu, Mihai Pop… Dintre colegi: Dan Alexandru Condeescu, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Constantin Stan, Daniela Caurea, Mircea Scarlat…

 C.I.U: Cine ar putea, în concepția ta, să fie un adevărat critic de poezie? După mine, și este o axiomă, criticul ideal de poezie trebuie să fie măcar egal, ca valoare, cu poetul analizat. Nu pot uita în acest sens cereasca întâlnire între genialul Eminescu și criticul său de geniu, Maiorescu…..

L.S: Un critic ideal de poezie ar trebui să fie un mare poet, un teoretician al conceptelor poetice (poezie, poem, vers, ritm, rimă, figuri de stil etc.), o persoană independentă, adică în afara oricăror influențe de grup, un mare iubitor de poezie și de oameni, un visător lucid. Nu avem la ora actuală așa ceva. Critica pendulează între istorie literară și critică literară, se fac tot felul de liste, se inventează promoții și generații, școli cu… feude geografice, nu avem un cenaclu național de poezie care să aducă consacrarea, un anuar literar (așa cum aveau rușii în secolele XIX-XX), instinctul gregar primează. De aici și o imensă pulverizare și confuzie a valorilor.

C.I.U: Eliberarea prin sinucidere? Cioran – cred – se distra cu firile mai slabe atunci când propovăduia acest mod atât de brutal de a pleca spre lumea cealaltă….Și nici nu cred că vreun individ născut cu această idee, va asculta vreodată de vreo influență exterioară lui. Acesta va asculta de la început până la sfârșit de blestemul vieții sale (sinuciderea) și atât. Exemplele sunt numeroase: de la Van Gogh la Rimbaud sau de la George Trakl până la Nerval etc.

 L.S: Sinuciderea este un act de demisie în fața vieții, un act condamnabil, fără nimic eroic în asta. Albert Camus găsește o scuză pentru unii sinucigași (cei care prin moartea lor vor să atragă atenția lumii asupra unei nedreptăți strigătoare la cer), dar eu cred că există și alte forme de protest, paradoxal, chiar mai radicale. Sinuciderea este până la urmă actul unui dezechilibrat mintal. Omul are datoria de a apăra viața, de a păstra și întreține focul vieții până la ultima suflare. Animalele nu se prea sinucid și asta ne arată că sinuciderea nu este o decizie naturală, normală, firească, o ultimă soluție.

C.I.U: Ai admirat vreodată scriitori care erau nuli ca persoane, dar cu opere de excepție? Ce ar trebui să fie pus pe primul plan: vina morală a unui scriitor sau Opera sa? L.S: Nu. Pot recunoaște valoarea unei opere, dar o detașez de creatorul ei, dacă acesta nu este demn de propria sa operă. Pe de altă parte, scriitorul este o ființă amorală, el se conduce după alte legi decât omul comun, cenușiu. Nu imorală, amorală. Un scriitor are dreptul să iubească intens pe oricine, să judece pe oricine, și chiar să greșească până la un moment dat. Cel mai greu e să iert unui scriitor trădarea de patrie, a idealului național. Cazul lui Ioan Slavici, de exemplu, caz pe care îl cunoști prea bine. El visa altceva, credea în alte valori, greșea, era pe contrasens, contra curentului național. A plătit pentru asta. Dar ca scriitor e un scriitor important pentru literatura română. Pe de altă parte, nu poți fi nul ca persoană și cu o operă de excepție. Poți fi criminal ca Villon sau vânzător de sclavi precum Rimbaud sau homosexual, sau adulterin. Dar asta nu înseamnă că ești nul ca persoană. Nu știu niciun scriitor român care să intre perfect în tiparul moralității. A scrie deci o Istorie morală a literaturii române este o aberație. În acea istorie nu ar intra Eminescu, Alecsandri, Creangă, Titu Maiorescu, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Alexandru Odobescu, ca să mă refer doar la cei mai îndepărtați în timp de noi. Până și cei mai „cuminți” scriitori precum Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade au avut „pete” în „biografia” lor.