C.I.U: Care dintre cărțile tale a fost cea mai bine primită, cea mai rău primită și aceea care a fost atât de bine primită încât nici tu n-ai fi crezut că se poate? Ai putea să detaliezi?

L.S: Au fost trei cărți. Prima a fost Cicatricea. În legătură cu ea, un critic a spus public că o consideră o capodoperă. Laurențiu Ulici mi-a propus să fac o lansare la Sala Oglinzilor, la sediul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei. Cartea trebuia să fie prezentată de doi critici, prieteni și colegi de-ai mei. Întâmplarea a făcut ca unuia să-i moară soția, iar celălalt fusese rugat de un profesor de-al său bolnav să-i țină un curs la Pitești, mi se pare. Laurențiu Ulici m-a întrebat ce facem. L-am întrebat dacă a citit cartea. Mi-a spus că da. „Atunci ne descurcăm”. A fost o întâlnire de neuitat. Laurențiu Ulici era atât de încântat la sfârșit, încât a spus că de acum formula de lansare a cărților să fie dialogul, autoprezentarea. Adică exact ce făcuserăm noi. Printre participanți, invitați, era și actorul Mircea Albulescu. Acestuia i-am oferit cartea, iar el mi-a mulțumit ducând-o la obraz. Peste câțiva ani, aflându-ne cu caravana actorilor în Neamț, la mănăstirea Sihăstria, Radu Beligan a vrut să facem o poză împreună. Am acceptat cu mare plăcere. Mircea Albulescu mi-a spus: „Faci și cu mine o poză, dacă recit ceva din tine?” „Mă simt onorat…” Și Mircea Albulescu a recitat două pagini din „Cicatricea”. Îmi tremurau de emoție buzele. Nu fusese nimic premeditat. Marele actor îndrăgise cartea și putea să recite din ea pagini întregi. Despre „Cicatricea” se scrie și astăzi – ceea ce e lucru de mirare, atunci când apar anual mii de cărți și lumea e atât de grăbită. A doua carte de mare succes la public a fost Funia de nisip, un roman autobiografic, primul dintr-o tetralogie care se va numi Orgoliul Orologiului și care cuprinde întâmplări din viața mea de copil de la naștere și până la …opt ani. Cartea a fost foarte îndrăgită îndeosebi de femei, care s-au regăsit în acel copil, după cum mi-au mărturisit. Și mie îmi place cartea pentru că în ea îmi retrăiesc prima copilărie, cu lucrurile scânteietoare și nătânge, dulci și amărui. A treia carte ar fi Ancadierul cu integrala sa, o operă unică prin dimensiuni și îndrăzneala propunerii. Despre ea am mai vorbit anterior. Nu știu ca vreo carte să fie rău primită, dar pot să fiu eu nemulțumit de una, Emisferele de Brandenburg, care putea să fie o carte mare, dar pe care am ratat-o. O voi rescrie și probabil va arăta altfel. Dar cartea cu cel mai mare succes de public rămâne Gambit care a fost editată în 100.000 de exemplare, iar tirajul s-a epuizat în doar trei zile. Eu am mai apucat să cumpăr câteva exemplare de la țigănușii din București ce bântuiau prin restaurante, plătindu-le un preț de cinci ori mai mare. Dar nu aveam ce face: aveam prieteni care așteptau cartea! Și, în fine, cel mai emoționant moment trăit în legătură cu o carte: anul trecut mă întorceam de la Petroșani, aproape de Gheorghieni vremea s-a schimbat brusc, părea că voi întâlni o tornadă, așa că ne-am hotărât – eram cu Viorel Nicolau, directorul editurii Cetatea Doamnei – să ne adăpostim undeva și l-am sunat de starețul mănăstirii Sfântul Ilie din Toplița, Emilian Telceanu, întrebându-l dacă ne poate găzdui o noapte. A fost încântat, eram prieteni, eu scrisesem o carte de suflet, la rugămintea lui, despre fostul stareț Mihail Goia intitulată „Un stâlp de lumină al Ardealului: ava Mihail Goia”. Am ajuns la locul de parcare, am văzut patru clopote acolo, nu erau acolo ultima dată când fusesem la acea mănăstire, dar am constatat cu surprindere că nu ne întâmpină nimeni. Eram nedumerit, nu știam ce se întâmplase, când deodată l-am văzut pe stareț, care are peste 70 de ani și pe încă trei călugări, alergând. Au ajuns în dreptul nostru, dar, în loc de îmbrățișări și schimburi de amabilități, ei s-au repezit spre clopote. Le-au tras așa vreo zece minute, dar mie mi s-a părut o veșnicie. Am crezut întâi că fac asta pentru a alunga norii negri, grei, dușmănoși de prin preajmă. L-am întrebat pe stareț pentru ce au tras clopotele. Mi-a răspuns senin: „Aceste clopote se trag atunci când avem cinstea să fim vizitați de o mare personalitate, un mitropolit de exemplu.” Mi-au dat lacrimile, nu mai puteam vorbi. M-am gândit atunci: „Am Meritul Cultural în grad de cavaler. La Moartea mea poate se vor trage focuri de armă, deși eu sunt un pacifist. Atunci chiar că acest lucru nu mă interesează. Dar să ți se tragă clopotele în timpul vieții, să fii cinstit în acest fel, e un lucru unic”…