C.I.U: Mă gândesc adesea la multele cărți scrise de tine… Mă sperie timpul îndelungat petrecut în fața foii albe de hârtie….De unde atâta putere de muncă? Pentru viața ta personală mai găsești timp?

L.S: Cititul și apoi scrisul au devenit pentru mine, de mic copil, un mod de a exista. Chiar dacă mi-au plăcut și sporturile: șahul, fotbalul, înotul, alergările, voleiul, handbalul, baschetul, schiatul, patinajul, canotajul… Mi-a plăcut natura și am considerat-o întotdeauna complicea mea. Mă relaxează muntele, pădurea, râul. Am ieșit cu plăcere în natură. Dar dacă ar trebui să stau undeva două sau trei zile, fără să citesc sau să scriu, plăcerea ar deveni o tortură. Îmi plac dialogurile cu oamenii vii, îmi plac femeile inteligente, frumoase, cele care curg, le consider cel mai incredibil dar pe care ni-l face natura, îmi place să călătoresc, prin țara mea, pe care o cunosc bine și prin lume. Am într-adevăr o disciplină a muncii remarcabilă, pot lucra cu ușurință 10-12 ore pe zi fără să resimt oboseala, nu-mi place să pierd timpul, de pildă la un „pahar”, nu beau și nu îmi plac bețivii, nu merg la manifestații sportive, politice, sociale, nu-mi plac comitetele și comițiile, deși câteodată nu pot să le evit, dorm destul de puțin, dar de obicei dorm bine, încerc, dacă e posibil fac două sau mai multe lucruri deodată. De pildă, fac „pași”, aleg locuri mai puțin umblate, evit traversarea străzilor, mașinile, mă gândesc la proiectele mele culturale, la cărțile nescrise, fac cumpărături. Încerc să învăț cât mai mult de la oameni, uneori un om îți poate spune, în zece minute, mai mult decât o carte. Îmi place să călătoresc cu trenul, pentru că pot privi în liniște peisajul. Am mai explicat: am început să scriu mai mult începând din 1996, când am avut un carcinom renal și o nefrectomie totală stângă. De atunci am publicat cel puțin o carte pe an. De atunci am început să respect scriitorul din mine.

C.I.U: Prin Marea ta Operă (și nu exagerez-este într-adevăr mare) și prin valoarea ei, ți-ai putea permite să nu fii modest și să nu te intereseze scriitorii „mici”… Cum reușești să rămâi normal, onest și dornic de a ajuta pe cei care sunt la începuturi?

L.S: Nu există scriitor mare sau mic. Există cărțile mai mari sau mai mici. Un scriitor poate scrie oricând o capodoperă. Mă interesează orice scriitor, proiectele sale și de multe ori am dat sau am primit sugestii pentru o carte sau alta. Nu sunt nici modest, nici orgolios. Sunt așa cum sunt și nu mă voi schimba niciodată. Să-ți dau un exemplu. Devenisem Directorul Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național al județului Neamț. Adică un fel de șef, cu birou propriu, cu secretară, cu program de audiențe. Un fost coleg de navetă m-a întrebat cum poate ajunge la mine, când pot să-l programez. I-am răspuns sec: „Niciodată!” Omul a pălit puțin, dar eu am continuat: „Cum? Am fost colegi de navetă, împărțeam împreună un loc în autobuz, mâncam amândoi dintr-un covrig și mă întrebi dacă și când te pot primi în audiență? Oricând. Numai să-mi dai un telefon în prealabil, să nu fiu cumva pe teren. Audiențele le-am fixat pentru oamenii care vin de departe, de la zeci de kilometri. În orele de audiență eu sunt obligat să fiu la sediu, să le rezolv problemele…” Colegul a continuat: „Ei, oamenii ajunși în funcții se mai schimbă!” „Eu, nu!” Și nu m-am schimbat. Un alt exemplu. Eram Consilierul Președintelui Consiliului Județean Neamț, Ioan Onisei. Veneau primarii de comună la Președinte să rezolve treburile localității. Poposeau de obicei întâi pe la mine. Mi se confesau. Îi sfătuiam cum să procedeze, îi mai ajutam în conceperea și realizarea unor proiecte cu parteneri străini, proiecte europene. Erau plini de bunăvoință, dar nu aveau experiență. Oamenii au încercat să se revanșeze: îmi strecurau pe sub birou câte un cartuș de țigări străine, o sticlă de băutură. M-am supărat pe ei și i-am amenințat că nu mai discut cu ei, că nu-i mai ajut cu nimic. Atunci au schimbat tactica: îmi aduceau brăduți de Crăciun. Într-un an mi-au adus 24. Le-am spus că au tăiat o pădurice și că nu se face. Apoi m-au invitat „să vin cu doamna mea în vizită în comuna lor, ca oaspete de seamă, măcar o săptămână”. Le-m făcut un calcul: 7 zile x 70 de comune (cât avea la acea oră județul Neamț) dădeau 490 de zile, adică mai mult decât sunt într-un an. Și asta dacă nu luăm în calcul zilele când trebuia să fiu la serviciu. Dar trebuie să spun că m-am bucurat de respectul lor și, ori de câte ori ajungeam într-o comună, eram primit cu bucurie și rezolvam rapid treburile pentru care mă dusesem. Revenind la scriitori: eu cred că toți scriitorii sunt egali între ei, fiind creatori. Ne diferențiază vârsta, experiența, cultura. Dar un scriitor cu 20 de ani mai tânăr decât tine are teoretic posibilitatea să scrie, în timp, opere mai valoroase decât a ta. Și atunci? Doar două lucruri mă deranjează: primind multe cărți, nu am posibilitatea de a scrie în timp util despre fiecare, așa cum s-ar cuveni. Cine îți dăruiește o carte, o face din prețuire, dar și cu speranța că o vei citi-o și vei scrie despre ea. Al doilea lucru: sunt unii scriitori care cred că, insistând, te vor obliga să scrii mai repede despre ei. Incredibil la ce recurg: la șantajul sentimental, adică vorbesc cu un prieten care să vorbească cu mine, îmi trimit prin poștă bani odată cu cartea (s-a întâmplat în câteva rânduri), scriu ei despre tine (obligându-te astfel să scrii și tu despre ei), îți dedică poezii sau chiar cărți etc. Îmi închipui ce se întâmplă cu un critic literar care chiar numai asta face!