C.I.U: Chiar dacă ajungi la o vârstă, nu cred că trebuie să spui, ca Roland Barthes : „Corpul meu gândește altfel decât mine”. În fond, ce schimbă anii? Aș zice, după umila mea părere, că uzează doar „piesele” care alcătuiesc acest corp uman atât de frumos, tolerant, dar și destul de sofisticat. Însă, cel care conduce totul, creierul, rămâne același… Sau ar trebui să rămână …

L.S: Eu cred că există o lege a compensației. Dacă fizic nu mai sunt ca la 20 de ani, nici mintea nu e ca la aceeași vârstă. Mult mai rapidă, mult mai corectă, fac unele conexiuni pe care nu le-aș fi putut face cu 30 de ani în urmă, să spunem. Sunt mai mulțumit, pe ansamblu, cu vârsta pe care o am acum decât cu cea pe care o aveam în urmă cu 40 de ani. Știu chiar să mă bucur altfel. Și mai cred că, într-adevăr, creierul conduce tot organismul.

C.I.U: Toți scriitorii ar dori să găzduiască în forul lor interior acel atât de prețuit Athanor, cuptor al alchimiștilor, care aduce măcar speranța revitalizării literaturii, societății și concepțiilor noastre. Îl simți prezent la tine, la alții din jur…?

L.S: Categoric, da! Altfel am fi altceva decât ceea ce suntem. Oamenii politici ne caută pentru că simt că noi avem totuși un contract pe perioadă nedeterminată cu eternitatea. Realizează cât de efemeri sunt și vor să împrumute ceva din această eternitate de la noi. Athanorul e acel cuptor, acel unic foc de la care pleacă toate vasele. Cu iubire, poți revitaliza atât literatura, cât și societatea. De ce să cred că numai eu iubesc? De ce să cred că numai eu gândesc frumos? Lumea trebuie să fie din ce în ce mai frumoasă.

C.I.U: Știu că prin 1983 ai pus un pariu și ai trimis tot ce-ai scris la concursurile literare. Într-un an și jumătate ai câștigat 86 de premii… Acum câte ai? Ce-ar fi premiile literare în concepția ta? Se dau pe merit sau, așa cum afirmă unii (probabil dintre cei care nu prea sunt selectați la asemenea onoruri), se dau rareori unor talentați pentru ca aceștia să nu observe că, în proporție mare, premiile, diplomele, banii se duc spre mediocri?

L.S: Am explicat contextul în care am concurat, atât eu cât și alți scriitori. Era șansa noastră de a fi publicați în reviste, de a ne face remarcați. Am câștigat atunci un număr important de premii. Acum sunt probabil câteva sute. Unele sunt onorifice. Astăzi nu mai primesc premii, sunt în jurii. În legătură cu premiile din 1983: sunt convins că nu toate au fost meritate. Când se citea palmaresul literar, probabil organizatorii se gândeau să pluseze și ei. Refuz să cred că eram atât de bun, încât să nu „reușesc” decât Mari Premii, Premii ale Uniunii Scriitorilor sau Premii I. Dar Premiul cel Mare a fost bucuria, recunoștința cititorilor. Când cineva îți spune că o scriere de-a ta i-a schimbat cursul vieții, bucuria, adică emoția e mai mare decât dacă aș primi premiul Nobel sau Cervantes, Pullizer sau Ion Creangă. Și au fost în viața mea câteva asemenea situații.

C.I.U: Mediul artistic din zilele noastre ți-ar permite să afirmi cu putere că substantivul Onoare își găsește locul chiar în centrul activităților caracteristice artiștilor? De la Piatra Neamț, până la Iași, la București sau la Focșani?

L.S: Cred că ești prea tranșant. Scriitorii sunt și ei oameni. Sigur, atinși de o boală divină, dar totuși oameni. Numește-mi o categorie socială sau profesională unde Onoarea să se scrie cu literă mare întotdeauna. Orice pădure are, pe lângă copaci falnici, arbori semeți și crengi uscate, „uscături”. De altfel, în triunghiul etic (moral) – estetic – religios (transcendental), eticul are vârful în jos. O știi prea bine. Orice scriere are morală, dar e implicită. Atunci când este explicită și nu este fabulă, devine teză. Și teza interesează din fericire prea puțin literatura. Transcedentalul e cel mai important. Onoarea le presupune pe toate.

C.I.U: Ce înseamnă Ciocoismul în literatură? L-ai întâlnit înainte de 1989 și după?

 L.S: Desigur, unii scriu pentru a parveni social. Își doresc notorietate, glorie, o poziție socială cât mai înaltă, influență, bani. De obicei aceștia eșuează în politic. Devin senatori sau deputați, dar dispar ca scriitori.