C.I.U: În privința lui Eminescu, vom întâlni în practica istoriei și criticii literare atât supralicitarea „prin discursuri encomiastice și goale”, ceea ce este o insultă pentru însuși geniul eminescian, dar și o „paranoia negaționistă”, care-i contestă orice merit în poezie. Cred că și într-un caz, și în celălalt este o avansată paupertate intelectuală a așa zișilor cercetători, cum au observat anumiți critici… Știindu-te un mare admirator al lui Eminescu, m-ar interesa foarte mult părerea ta….

L.S: Îți voi spune două întâmplări cu tâlc. Student fiind, eram îndrăgostit de poezia lui Blaga, a lui Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia. Ca să rămân doar la cei patru mari sau „3B+A”. Și colegii mei trăiau aceeași stare de spirit. Eminescu era considerat prea cantabil, prea romantic, poezia sa părea vetustă, depășită chiar, dintr-un alt secol. Eram la un curs special de Teoria literaturii condus de Savin Bratu. Seminarul îl țineam tot cu el. Ne-a întrebat care este părerea noastră sinceră în legătură cu poezia românească. Care ar fi după noi cel mai mare poet român? Unii dintre noi am răspuns Lucian Blaga, alții Ion Barbu, alții Tudor Arghezi. Savin Bratu ne-a propus să analizăm câte o poezie din cei trei, care ni se pare nouă cel mai greu de analizat, cea mai dificilă. Am ales câte o asemenea poezie, convenția era să nu fie mai lungă de trei strofe, pentru a avea timp de analiză în cele două ore regulamentare. Am reușit: și cu Barbu, și cu Blaga și cu Arghezi. Nici nu am avut nevoie de două ore pentru fiecare… Apoi Savin Bratu ne-a propus o poezie de Eminescu, scurtă, intitulată Se bate miezul nopții. Credeam că o terminăm în mai puțin de o oră. După trei seminarii, adică șase ore, ne-am dat bătuți. Am înțeles atunci de ce e atât de uriaș Eminescu. Am încercat apoi singur să „înving” poemul. Am avut nevoie de aproape 60 de pagini! O a doua întâmplare, povestită mie de profesorul Ion Rotaru, o „figură” (o spun cu cel mai mare respect!) se referă la o întâmplare curioasă, stranie, avându-l că protagonist pe Eminescu. Profesorul era translator pentru delegațiile care veneau în vizită la Universitate. Acum venise o delegație din India. Erau vreo șase profesori, dintre care șeful lor, conducătorul lor vorbea fluent românește. Oricum se vorbea în engleză… Ion Rotaru i-a întrebat ce anume ar vrea să viziteze în București. Șeful lor a spus fără ezitare: „Am vrea să ne reculegem la mormântul compatriotului nostru Mihai Eminescu.” Reacția lui Ion Rotaru a fost cea normală: „Bine, dar Eminescu e român!” (Până atunci se vorbise în engleză). „Și român…”, a spus împăciuitor profesorul indian. „Dar Eminescu nici nu a fost în India!?!”, a continuat contrariat Ion Rotaru. „A fost”. Și a citat un vers celebru din Eminescu: Căci vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi. „Nu putea scrie acest vers dacă nu știa legenda celor doi zei frați, care se găsește numai în mânăstirea cutare din India”. Și profesorul indian i-a povestit legenda: „Erau doi zei frați care s-au certat. Unul, la mânie, i-a retezat cu paloșul gâtul fratelui său. Și de atunci capul acelui zeu se rostogolește prin univers. Iar noi, lumea aceasta, nu suntem decât visul din acel cap de zeu care agonizează de mii de ani…” Nu știu dacă profesorul Rotaru mi-a povestit parabola, basmul, pilda, legenda, mitul, ce o fi, pentru ca să citesc cu atenție versurile, să citesc printre rânduri, dincolo de rânduri. Eminescu e mereu actual, incitant, încifrat, ezoteric, așteptând decodările noastre. Și mai e ceva, rămânând doar la cei patru mari poeți deja amintiți: Eminescu are vehemența lui Arghezi, dar și viziunea sa panoramică, are blândețea înșelătoare a lui Blaga, la cei doi poeți cuvintele și sintagmele fiind aureolate. Are simplitatea lui Bacovia și precizia acestuia. Are ermetismul și limbajul modern al lui Ion Barbu. În fond Eminescu este suma lor.