C.I.U: Spre deosebire de totalitarism în care statul avea biciul, în democrație de acum stăpânul este… banul. Oare e nevoie întotdeauna de un stăpân?

L.S: Nu, dar asta e situația. Trebuie să ne ferim atât de bici, cât și de ban. Cum? Arătându-le limitele, viciile, relativitatea. Atunci când poți demonstra că tirania biciului poate impresiona un moment, dar nu istoria, poporul, spiritul uman, biciul devine de mătase sau chiar mângâiere. Sau evantai, dacă tot trebuie să dai din mână. Câteodată artele, îndeosebi plastica se răzbună și un tablou ajunge să coste milioane de dolari. Sunt multe de spus, dar artistul trebuie să fie cu adevărat liber. Să nu se teamă de bici și nici de ban.

C.I.U: Ai avut, înainte și după 1989, legături cu politicul? Politicienii te-au sprijinit intr-un fel sau altul în misiunea ta de Om al Culturii?

L.S: Așa cum ți-am mai spus, nu am fost și nu voi fi niciodată membru de partid. Ca artist, simpatizez cu cei mulți, îmi doresc dreptate pentru toți, democrație în adevăratul sens al cuvântului. Ca scriitor, sunt însă și liberal, pentru că artele sunt liberale. Am fost însă sprijinit de unii oameni politici, care erau în primul rând oameni și apoi membri de partid. Să dau câteva exemple: cărțile cu adevărat bune să găseau foarte greu. Primele zece exemplare erau rezervate secretarilor de partid de la județ. Evident, aceștia nu cumpărau toate cărțile reținute. Și atunci Mihai Andriș, care răspundea la județeana de partid de „Scrisori”, mă chema și îmi arăta cărțile rămase. Așa am reușit să-mi fac rost de cele mai râvnite cărți. Amza Săceanu, un intelectual fin, un teatrolog respectat, ne apăra, cum putea și el, pe noi, scriitorii, ori de câte ori intram în conflict cu partidul. Porfir Negrea, care era mai mult într-o funcție administrativă, de prim-vicepreședinte, mi-a înlesnit un schimb de locuință, adică o cameră în plus. Aveam dreptul, nu asta era problema. M-am dus la el în audiență și m-a întrebat pentru ce îmi doresc încă o cameră. I-am spus că „…mă sufocă miile de cărți pe care le am. Nu mai am unde să le pun.” A zâmbit: „Cum, nu aveți o soacră handicapată, un copil autist, nu se mută părinții la voi?” Apoi mi-a spus: „Îți mulțumesc pentru sinceritate!” Într-o săptămână aveam apartamentul în care locuiesc și acum. A mai fost apoi vecinul meu, Valeriu Mihăilă care era Contabil – Șef la Gospodăria de partid. Cu ajutorul lui am făcut rost de vreo două kilograme de cârnați și vreo două de mușchi. Aveam nevoie pentru o pomană. Dar, așa cum spuneam, eram prea mărunt ca funcție și prin urmare orice funcție administrativă, un director de instituție căpăta o aură mitică. Cei de la partid erau în Olimpul lor, nu prea erau văzuți. Erau desigur printre ei și lichele, și oameni răi, care făceau mult rău, dacă puteau. Dar erau și oameni de ispravă. Uneori o constrângere se termina neașteptat de bine. La un moment dat, Ceaușescu a cerut ca scriitorii să fie printre oameni, să scrie despre fabrici și uzine, despre realizările socialismului. Am fost convocați la Cabinetul de Partid, instruiți și repartizați, e drept, după preferințele noastre. Eu am ales ferma zootehnică Girov, Fabrica de ciment Tașca și Întreprinderea de Țevi Roman. Urma să scriem câte un reportaj despre vizitele noastre, reportaje găzduite cu generozitate în ziarul Ceahlăul, organul de presă al Partidului. La fermă, director era Costache Lupu, fost profesor de română, care mi-a dat voie să mângâi un vițel care avea vreo două zile. Am mângâiat cel mai fin lucru, cea mai fină mătase din viața mea. Tot acolo am aflat că mulsul mecanic era racordat la ritmul cardiac al vacii. La Tașca am văzut cuptorul în care se obținea cimentul. Parcă eram într-un vulcan activ sau într-un tunel incandescent. La I.T. Roman, vrând să facă plăcere gazdei, criticul de artă Valentin Ciucă a spus: „Suntem copleșiți de munca dumneavoastră. Faceți șuruburi, pe când noi…” La care Directorul a răspuns: „Și dumneavoastră faceți șuruburi. Numai că șuruburile noastre ruginesc, se decalibrează, devin adesea inutile. Dumneavoastră faceți șuruburi pentru eternitate”. După 1989 am avut mai multe contacte cu oamenii politici. Unii erau remarcabili, buni profesioniști, cu o mare capacitate de efort. Eram imediat după Revoluție, oamenii se autoiluzionau, credeau sincer în vremuri mai bune. Am fost purtător de cuvânt la Prefectură, Consiliul județean și Primăria Municipiului Piatra-Neamț. Am cunoscut mulți oameni politici, de la Ion Iliescu la Nicolae Văcăroiu, Adrian Năstase, Victor Ciorbea. În ultimul timp, fiind pensionar, nu mai am timp de asemenea contacte. Totuși, uneori mai sunt chemat, consultat în unele probleme de specialitate. Singura funcție pe care o am este cea de Președinte al Comisiei de atribuiri de denumiri pentru străzi, oboare, instituții. Dar, repet, politicul nu m-a interesat niciodată. Nu am solicitat niciodată sume pentru vreun proiect personal, un album, o carte, o manifestare etc. Și asta mi-a dat o independență la care țin mult.