C.I.U: Ai primit multe premii. Cu siguranță au fost și momente amuzante, poate chiar comice. Amintește-ne de câteva dintre ele…

L.S: Mă voi opri la trei dintre ele. Voi începe cu Moștenirea Văcăreștilor de la Târgoviște. Veneam de la alt concurs literar, eram frânt de oboseală și mi-am luat bilet la clasa I, crezând că acolo sunt mai multe locuri libere. Când colo, vagonul era plin, un singur loc era liber, lângă un milițian. Am întrebat dacă locul e liber și el mi-a răspuns blând: „Da, Părinte!”. Aveam barbă, eram îmbrăcat în negru, purtam căciulă neagră, paltonul îmi era până la mai jos de genunchi. Deci eram un… preot perfect. Milițianul a început să mi se „spovedească”, spunându-mi că unii dintre ei sunt „cu frica lui Dumnezeu”. Și m-a ținut așa, tot drumul de la București la Târgoviște. În fața mea era o măicuță. Când m-am ridicat să cobor, mi-a spus că e maica …. de la Mănăstirea Dealu. Mi-a luat mâna, mi-a sărutat-o și mi-a spus: „Binecuvântează, Părinte!” Am ridicat privirea și am văzut vreo zece măicuțe aliniate. Cea care îmi sărutase mâna era chiar maica stareță. Mi-am revenit, am făcut semnul crucii și am zis și eu: „Domnul cu tine!” Ce era să fac? S-o las să se facă de râs în fața celorlalte măicuțe? Evident că și celelalte măicuțe mi-au sărutat mâna și le-am binecuvântat… Printre organizatori era și poetul George Țărnea pe care îl cunoșteam. Mi-a spus: „Poete, în acest an, mergem la Mănăstirea Dealu!” Era, vezi bine, un bonus. La care eu am spus categoric: „Nu!!!” Nu eram ateu și să refuzi o excursie la o mănăstire era un lucru de mirare. Le-am explicat despre ce e vorba, au râs cu lacrimi și mi-au spus numai „Părinte”. Așa că am putut vizita fără riscuri Mănăstirea… A doua întâmplare s-a petrecut la Piatra-Neamț, la prima ediție a „Sadovenienei”. Părerile celor din juriu erau împărțite: unii spuneau că Marele Premiu să i se acorde lui Daniel Corbu, care avea premiul I și în „Cântarea României”, alții să-mi fie acordat mie, pentru că Sadoveanu e în primul rând prozator. Cel mai înverșunat apărător al meu era poetul și traducătorul băcăuan Sergiu Adam. Nu mă cunoștea, dar îmi pleda cauza de parcă mi-ar fi fost frate bun. George Brăescu, care era în secretariatul Concursului organizat de Centrul de Îndrumare al Creației… mă chemase acolo, să-l ajut la trierea materialelor, texte, plicuri, borderouri. Așa că eram acolo și asistam la acea dispută. Și atunci Brăescu a spus: „Dar nu e mai bine să-l întrebăm pe Lucian Strochi?” „Ba da, dar unde îl găsim?” „E aici, lângă mine…” A fost un râs homeric. Oricum juriul căzuse la pace: Daniel Corbu primea Marele Premiu, dar eu obțineam, în compensație, două premii, Premiul I și Premiul Editurii Junimea. În fine, la Concursul Național Tudor Arghezi de la Târgu-Jiu, concurasem la toate probele posibile: poezie, proză, eseu, teatru, critică. Am fost chemat de organizatori și „dojenit”: „- Ne-ați dat peste cap concursul. Ați luat premiul I la toate secțiunile. Nu se poate. Fixați-vă la una, ca să putem premia și pe alții! În schimb vă acordăm contravaloarea tuturor celor cinci premii.” Am acceptat… și asta a fost. Premiile erau în obiecte și câștigasem 7500 de lei, o sumă importantă pe atunci. Mi-am luat un aparat de fotografiat, un costum de haine, o pereche de pantofi, un binoclu, o cămașă și alte câteva fleacuri… Președintele juriului era scriitorul Daniel Drăgan de la Brașov, cu care am devenit ulterior buni prieteni…