JURAMANTUL LUI HOMER (79)

C.I.U: Crezi că între poezie și filozofie este o logodnă, o căsătorie sau un divorț?

L.S: Poezia e regina artelor, iar filosofia, regina științelor. S-a încercat concilierea între ele prin „gedanken lirik”, lirica de idei, dar la noi nu a prins ideea ca în Germania, deși Panait Cerna s-a ilustrat ca un poet aparținând acestui curent și chiar a susținut un doctorat având ca teză „Lirica de idei”. Asta nu exclude posibilitatea ca un scriitor să nu fie și un remarcabil filosof. Și cel mai bun exemplu îl constituie Lucian Blaga, un mare poet și un filosof original în același timp. Asta nu înseamnă că filosofii nu pot avea propuneri „poetice”. Platon ne dă unul dintre cele mai frumoase (și poetice!) mituri ale dragostei, prin mitul Androginului. După cum și Eminescu poate fi uneori un filosof redutabil. Deci între poezie și filozofie este o logodnă. Dar, vorba lui Arghezi: „Logodnică de-a pururi, soție niciodată.”

C.I.U: Îți place istoria. Ce te deranjează și ce te încântă la istorici?

L.S: Mă deranjează faptul că nu avem decât istorii parțiale, fragmentate, fracturate, partizane, nu obiective. Să luăm câteva exemple. Carol I a fost pe ansamblu un rege bun, nu știu dacă mai bun decât Cuza, dar, oricum, a fost un rege bun într-un moment dificil pentru România, pentru toate țările. Ei bine, e prezentat când triumfalist, erou al Războiului pentru Independență, când mare Reformator, când un om de o corectitudine și rectitudine rare. Dar, se uită de momentul 1907, când totuși au murit niște țărani, nu are importanță dacă au fost 11000, mai puțini sau mai mulți. Carol I avea un tratat secret cu Germania și Imperiul Habsburgic și, prin urmare, în Primul Război Mondial noi nu puteam lupta împotriva lor, cu consecința directă că nu s-ar fi realizat Unirea. Dar Carol I a murit la timp și s-a salvat ca imagine. Ferdinand, cel care a realizat Întregirea României și a fost supranumit Cel Loial, Întregitorul, cel care a ținut unul dintre cele mai impresionante discursuri în Consiliul de Coroană, când îi răspundea lui Carp, cel care a realizat atâtea, în puțini ani de domnie, era prezentat de unii istorici ca fiind un mare timid, cu urechi clăpăuge, cu mers crăcănat, o persoană ștearsă… În schimb, Carol II, cel care dezertase de pe front, renunțase de două ori la tronul României, cel care, direct sau indirect, a ucis oameni politici, este văzut ca un mare reformator cultural, un mecena, un om preocupat de poporul său. La fel, istoria este nedreaptă într-un sens sau altul cu Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Nicolae Ceaușescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Nicolae Iorga, Octavian Goga, Regina Maria, Regele Mihai I, „uitându-se” atât calitățile, plusurile, cât și minusurile. Mă încântă obiectivitatea unor istorici și mă întristează subiectivismul altora.