C.I.U: Suntem amândoi directori de reviste. Cum crezi că ar trebui să arate o revistă culturală, literară?

L.S: O revistă bună trebuie să aibă, după un mare scriitor american, trei lucruri: o știre, un foileton, un interviu. „Știrea” în cazul nostru sunt lansările de carte, vernisajele, cronicile literare, teatrale, plastice, muzicale. Evident că o revistă de cultură trebuie să aibă și verb și nerv, să fie polemică, să apere cultură, să vestejească incultura sau reaua credință. După cum interviurile, anchetele, părerile unor personalități sunt importante pentru orice revistă. Revistele noastre răspund acestor cerințe. În plus ele sunt atât reviste locale, regionale, cât și reviste naționale sau chiar mai mult, apărând, prin traduceri, literatura națională, făcând-o cunoscută lumii. Atât ASACHI, cât și SALONUL LITERAR sunt reviste citite, respectate și uneori chiar premiate.

C.I.U: Sunt momente în viață când ești măreț. Sunt și momente în care ești ridicol. Ai trăit asemenea momente?

L.S: Când vorbim de momente astrale, facem greșeala să ne gândim doar la biruințe, la victorii, la împliniri. Dar tot momente astrale sunt și cele care îți pot schimba destinul. Atunci când am publicat prima carte, o strângeam la piept și credeam că toată lumea o va citi-o și va aprecia-o. Când am primit titlul de doctor, am avut senzația că am primit răsplata unui sfert de veac de muncă. Dar am fost în câteva rânduri în intimitatea morții. Ridicol cu adevărat am fost în vreo două rânduri. O dată când, după o ploaie, am alunecat într-o râpă lutoasă, eram într-o aplicație, eram ofițer în rezervă, locotenent, încercam să ies la mal, dar alunecam mereu. Aflați pe margine, soldații se amuzau copios, iar un maior care asista la scenă, a crezut că eu mă dau în spectacol, că o făceam pe clovnul în fața soldaților mei. Altă dată mi s-a întâmplat ca la un vernisaj al unui pictor prieten să-i uit numele. Mai exact îi spuneam „Gheorghe” și apoi pronunțam alt nume de pictor, tot cu prenumele de Gheorghe. Lumea era contrariată, pictorul se roșise, zâmbea strâmb, credea că glumesc, iar eu îi spuneam în continuare în toate felurile, numai cum îl chema, nu. M-am oprit, am respirat adânc și am continuat prezentarea perfect, fără nici o ezitare, menționându-i corect numele. Prietenul, pictorul nu m-a întrebat ce s-a întâmplat și, chiar dacă m-ar fi întrebat, tot nu aș fi știut ce să-i răspund…