C.I.U: Cred că tot ce este în jurul nostru formează o sumă de limbaje: muzical, literar, corporal, poetic, politic, teatral etc. În fond, și mașinile au limbaj, și păsările, și animalele…. Cum percepi și cum treci prin aceste limbaje? Sau ești de acord cu Heidegger care spunea: „Faptul că suntem în dialog, înseamnă totodată și la fel de originar: suntem o tăcere”?

L.S: Nu limbajele sunt problema, ci comunicarea. Dacă lipsesc codul sau canalul, mesajul poate fi ininteligibil. Dar chiar, în comunicarea noastră cea de toate zilele, folosim cel puțin trei limbaje: limbajul verbal (al cuvintelor), nonverbal (al gesturilor) și paraverbal (suma primelor și la care se adaugă pauza, intonația, accentul etc.). A înțelege limbajele obiectelor din jur, iată o performanță care te plasează în rândul inițiaților. A sfinților. Un exemplu celebru: Giovanni Bernardone, mai cunoscut ca San Francisco d’Assissi, vorbea cu păsările, ținându-le acestora chiar o predică. La rândul lor, și pietrele, și peștii, și animalele domestice vorbesc cu noi, chiar dacă uneori renunță la cuvinte, pe care le consideră reziduale. Un urlet e pur, o privire e goală. Invidiez limbajul delfinilor, care reușesc să comunice între ei folosind doar câteva sunete. Asemenea limbajului binar în matematică. Limbajul e un mod particular de realizare a limbii. Sunt o infinitate de limbaje, noi cunoaștem doar 25-30, prin urmare, limba, fiind o suma a tuturor limbajelor este infinită. Poetul este un inițiat. El cunoaște limbajele naturii. El vorbește cu râul, ramul, piatra, pasărea, așa cum numai un copil reușește. Poetul este un copil mare. Dacă nu e copil, nu e poet. Și eu spuneam cândva: Cuvântul spus e refuzul altei rostiri. El impune o tăcere pentru celelalte cuvinte. Dar poate că limba poeților este un palimpsest, cuvântul mai vechi cerându-și drepturile ancestrale. Și mai e ceva: nu există un dialog real, cu doar monologuri. Eu, acum, vorbind cu tine, fiind în dialog cu tine, de fapt monologhez.

C.I.U: M-am tot gândit ce-ar face lumea dacă Dumnezeu, Iisus, Sfânta Fecioară sau Sfântul Petru ar coborî deodată pe pământ? Ce-ar cere oamenii? Autografe, minte sau bani?

 L.S: Și ești sigur că nu au coborât? Poate că din cauza certurilor dintre noi, nu i-am văzut. Când faci o faptă bună, iei chipul lui Christos. Sau o femeie ia chipul Fecioarei. E drept că pe tine te văd mai mult ca fiind Sfântul Petru… Dumnezeu nu acordă autografe pentru că nu ar ști ce nume să aleagă, din multele pe care le are. Oamenii nu cer minte, crezând că o au, ba, mai mult, ar da sau ar împrumuta din ea și la alții. Bani? Sunt ochii Dracului. Indulgențe? Nici atât. Cred că dacă m-aș întâlni cu vreunul dintre cei trei sau cu toți le-aș cere să mă lase să-i îmbrățișez și să-i sărut.