C.I.U: Cum crezi că ar trebui să încheiem acest maraton de întrebări și răspunsuri?

L.S: Cu câteva poezii patriotice, închinate patriei, strămoșilor și limbii române: ODĂ LIMBII ROMÂNE

Ca să te-ascunzi cu fereală, te-ai dat cu smoală; erai când republicană, când regală, când umilă şi goală, când plină de fală, când triumfală, când în răscoală. Te-am căutat în cuvinte, în minte, în jurăminte, în oseminte, în morminte, în bobul de linte, în privirea cuminte, în glasul liniştitor, de părinte, în nor în vatră fierbinte; ţineam minte că vocea ta de argint e şi luam aminte la cele păgâne şi sfinte, erai de nobilă sorginte, cea mai aleasă dintre ginte, cum erau înainte. Te-ai ascuns în sânul mamei, în tăişul crud al lamei, în primele cuvinte, gângurite, în slovele aurite, în prima carte de-nceput, în gaură de şoarece, în lut; ai murit strivită de-un sărut, am mângâiat o aripă de înger, de fluture, să te scuture. Te-ai ascuns în glas de clopot, câte-o dată-ai dat în clocot, te-am căutat în rădăcini şi te-am găsit în împletite, despletite lumini, în coroanele copacilor şi regilor, în răceala legilor, în frunză, în fluier, în şuier, în şoaptă, în fructa coaptă, în noapte, în cifra şapte. Te-am găsit tânără, când tu erai bătrână fântână; te-am găsit bătrână, când tu erai tânără, te-am căutat în timp şi te-am găsit anotimp, te-am căutat în floare ce doare, adică în rană, te-am găsit bogată, când erai sărmană, te-am găsit săracă şi tu erai prea bogată, dădacă. Te-am tescuit în vers şi m-ai plesnit, peste faţă, c-un întreg univers… ODĂ ŢĂRII – ACEASTA La noi, munţii cei cărunţi/ Seamănă cu albe frunţi./La noi, dealurile/Seamănă cu idealurile./Avem şi înverzite lunci,/ Pline de larmă şi prunci./La noi, câmpiile/Seamănă cu tăriile./La noi, pădurile /Nu cunosc securile./Avem şi râuri,/Împletite brâuri,/Şi cerul senin,/De îngeri plin. /La noi, sunt lacuri/Oglindite-n veacuri./Mai avem pământul,/ Străveziu, cum e cuvântul/Şi un curcubeu/ De la Dumnezeu./Mai avem şi soarele,/ Luminând hotarele;/Mai avem şi stele,/ Să te-agăţi de ele;/Mai avem şi luna,/Mândră-ntotdeauna;/Mai avem cuvântul,/ Greu, cum e pământul. DOINĂ DESPRE SCRIEREA ÎN LIMBA DACĂ, ADICĂ A CERULUI ŞI DESPRE NEASEMUITUL NEAM AL DACILOR, ZIŞI ŞI GEŢI (I)

Foaie verde, vârf de săgeţi/Să-i amintim şi pe geţi:/Erau un neam de poeţi/Şi de anahoreţi,/Aveau şapte vieţi/Şi-i aruncau în cer pe băieţi,/Pentru cele şapte peceţi./Nu se lăsau prinşi de tristeţi/Şi scriau în cer cu frumuseţi,/ Înmuiate în vieţi./Aveau meşteri faur./Scriau cu soare şi aur,/Cu colţi de balaur,/Cu coarne de taur, /Cu otravă de laur,/Cu glas de graur,/Cu lacrimă de minotaur./Foaie verde, vârf de săgeţi/Să-i amintim şi pe geţi:/Neam de poeţi,/ Şi de ceteţi,/De profeţi /Şi-anahoreţi,/De gânditori asceţi./Scriau pe cer cu săgeţi, /Cu tinctură de soare,/Care vindecă şi nu doare…/Cu bucurie, cu durere mare,/Cu albastru de cer şi de mare…/ Scriau pentru-ale noastre vieţi;/Scriau pe cer cu frumuseţi,/Cu litere de apologeţi,/ Pentru noi logofeţi, /Pentru alţi târgoveţi,/Foaie verde, vârf de săgeţi/ Să nu-i uităm pe geţi,/ Neam de poeţi,/De atleţi,/ Şi de anahoreţi. SONETUL LIMBII ROMÂNE (XXVI) Ca într-o poveste te-a scos în cale Cineva; eram mut, ca un vas de lut. Mă apărau cele şapte vocale, Le primisem, semn sacru, ca pe-un sărut. Te-nalţi la munte, te cobori la vale, Învăluită-în pace ca într-un scut, Şi aflu că mătase este moale, Şi că durutul, Doamne, vai, m-a durut. Te-au înmuiat fierarii şi poeţii, Copiii te-au purtat mereu în gânduri, Pe cerul tău mai zboară, grav, ereţii, Şi toţi te urmărirăm rânduri, rânduri. Ţăranii te-au primit sfioşi în casă: Şi pentru toţi rămâi mereu mireasă.