SONETUL CĂRȚII (3)

Cartea-i mireasă mereu deflorată…  

Când ochii-mi ridică epitalamuri,  

Cu degetele moi mângâi noi lamuri: 

Aripă de înger tâmplă de fată.

Copac alb din care cresc negre ramuri;  

Cu rădăcină și floare ciudată…  

Poveste fără de „a fost odată”… 

Rune barbare cu litere neamuri.  

Cu bolți mărețe, secrete intrânduri:  

Prea nobile și trădătoare  gânduri,  

Prea rele drepte prea sucite rânduri…  

Minune între noi divin ivită   

Și unii spun că e prea grea ispită: 

E viața însăși ce în ritm palpită