SONETUL CĂRȚII (3)
Cartea-i mireasă mereu deflorată…
Când ochii-mi ridică epitalamuri,
Cu degetele moi mângâi noi lamuri:
Aripă de înger tâmplă de fată.
Copac alb din care cresc negre ramuri;
Cu rădăcină și floare ciudată…
Poveste fără de „a fost odată”…
Rune barbare cu litere neamuri.
Cu bolți mărețe, secrete intrânduri:
Prea nobile și trădătoare gânduri,
Prea rele drepte prea sucite rânduri…
Minune între noi divin ivită
Și unii spun că e prea grea ispită:
E viața însăși ce în ritm palpită
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.