LUCIAN STROCHI – SUBLIMUL MIT AL ANDROGINULUI SAU „ZODIACUL IUBIRII” (2)

O reușită îmbinare a realității cu fantezia, a elementului autobiografic cu literatura universală, cu viețile sfinților, cu scriitori celebri, cu artiști sau actori.

Personajul narator, un alter ego al scriitorului începe abrupt: „Nu mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl.”, fapt care va motiva nevoia sa vitală de afecțiune. Eroul este un copil „găsit pe treptele de piatră ale bisericii.” Preotul care îl salvează îi pune numele Eugeniu  Ștefan. (Eu geniu și coroană)

Prenumele poate influența caracterul. Gura lumii însă maculează fapta creștinească săvârșită de preot: „- M-ai făcut de rușine. Cum mai pot eu să trec printre oameni fără să-mi plec capul?” (p.6) Preotul însă, „deși tânăr, era înțelept”. Dovada o află, peste ani, copilul găsit în parabola descoperită într-o carte, de acolo înțelegând că „rostul” său era acela de a fi „om al cărții.”

Eugeniu Ștefan este dat la cămin, viața celor de aici fiind asemănătoare celei din lagăre. Unul dintre copii, „Micu, zis Sfiosul” cade victimă unor „handralăi” și evadează pentru a-și pune capăt zilelor. „Fu găsit peste câteva zile la liziera unei păduri. Fusese spânzurat sau se spânzurase .” (p.15)

Cade și el victimă acelorași derbedei care-l leagă, îl crucifică într-o magazie și-l părăsesc în cele din urmă proferând fel de fel de amenințări.

În absența torționarilor, Eugeniu Ștefan se eliberează, reușită care-i schimbă porecla din Popicu în Părintele. Este momentul în care mărturisește binefăcătorului său că „ar vrea să fie preot” și „om al cărții”, un fel de „genius loci”.

În școala nouă, tânărul descoperă în pod o adevărată comoară: „cărți laice, unele școlare, cărți de anatomie, de fiziologie, de biologie, de botanică, de zoologie, de geografie, de istorie, de citire, de desen, de muzică, de matematici, de chimie, de fizică, chiar și de astronomie.” (pp. 20-21)

Pentru că nu avem de a face cu un singur roman, ci cu mai multe (autobiografic, erotic, eseistic, istoric, filosofic…) căpătăm informații atât despre onomanta (onoma – nume) și (manteia – profeție) cât și despre suflet (soma -corp) și (psiche – viață). Cerându-i părintelui „cărți despre suflet”, acesta, la rândul lui, îi solicită „un soi de rezumat” iar școlarul de numai 13 ani îi dă „peste cinci luni” „un caiet gros de vreo 200 de file, având pe copertă un titlu ambițios „Totul despre suflet”, cu extrase din Socrate, Platon, Aristotel, Avicenna, Toma d̕ Aquino ș.a. Concluzia este aceea din Baha̕ i: „sufletul este un semn al lui Dumnezeu, o gemă cerească a cărei realitate nici cei mai învățați oameni nu au   putut-o înțelege și al cărui mister nicio minte, oricât de ascuțită ar fi, nu poate spera să îl descopere.”

La școală, li se vorbește copiilor despre „Frumusețea sportului” și despre faptul că un preot trebuie să aibă „picioare bune” iar corpul „este casa sufletului” și „un corp frumos înseamnă un suflet frumos” și sănătos conform celebrului adagio latin, de asemenea, despre frumusețea și utilitatea muzicii: „Muzica era o întâlnire directă cu îngerii și cu Dumnezeu” (p.26); dar și despre celelalte discipline: desenul, limba română, limba latină, limba greacă ș.a.m.d.

Alumnul nu numai că citește enorm, dar dă dovadă că este înzestrat încă de pe acum cu harul compunerii („Cele trei daruri de preț ale împărăției” și „Cartea magică”)

Astfel Eugeniu Ștefan se pricopsește cu o nouă poreclă după Popicu și Părintele , „Meșterul Știe Tot”.

Câte o descriere de natură vine să abată gândul „de la moarte” „la eternitate”:

„Nici anotimpurile nu reușeau să miște timpul. Brazii erau mereu verzi, munții de un albastru cenușiu, cerul mereu senin. Îți doreai nori, ploaie, ceața, frunze îngălbenite, fructe coapte.” (p.38)

Examenul de capacitate îl face pe elevul Ștefan să-și aducă aminte de „bibliotecarul” Omcea, un cioban rămas din anii de școală cu patima cititului și, implicit, cu aceea a cărților pe care le depozita și pe care le împrumuta doritorilor.

După promovarea examenului de capacitate, absolventul se pregătește pentru cel de admitere la seminarul teologic, pentru că erau patru pe un loc. Reușește și aici tot printre primii și învață după program și manuale specifice.

„Spre sfârșitul anului, a avut o mare surpriză. Părintele venise ca de obicei într-o zi de duminică, dar nu singur. Venise însoțit de o fată de vârsta lui, cu părul negru adunat în cosițe și apoi cosițele împletite în coroană deasupra capului.

Ștefan o urmări înmărmurit. Era cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată. Avea gâtul alb, lung, fața de porțelan, de caolin, cu două sprâncene frumos arcuite și cu doi ochi de culoare verde, cu nuanțe maronii, căprii – cum   s-ar fi grăbit să spună unii. Buzele erau roșii, atât de pline, că păreau ușor țuguiate. Fruntea era largă, lată, netraversată de niciun rid. Era potrivită ca înălțime, cu un mijloc atât de subțire, că te temeai să nu se frângă. Din cauza mijlocului și sânii păreau mai proeminenți decât erau în realitate. Avea dinți albi, mici, păreau dinți de lapte, egali între ei. O chema Ștefana. ” (p.46)

PETRUȘ ANDREI