Pelerinajul continuă la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, cea mai veche bibliotecă universitară din România, pe urmă la Biblioteca de la Mânăstirea Neamț și de aici în Țara Nilului, țara soarelui răsare, țara lui Amon-Ra.

În ipostaza de rege își găsește regina pe potrivă pentru a forma „pentru totdeauna, întrupchiparea unei perechi divine, femeie și bărbat, sau poate un androgin.” (p.343)

Retrăirea episodului biblic Adam și Eva din capitolul „Facerea” când Evei i-au spus toți „mamă” iar nu „părintele nr. 2” cum cere așa-zisa corectitudine politică a zilelor noastre.

De la „Cartea Cărților” autorul trece la cultul lui Zamolxis și de aici la retrăirea episodului biblic cu psihologia viciată a mulțimii care îl vrea eliberat pe Baraba, iar nu pe Iisus, precum și strigătul sfâșietor al acestuia către Tatăl Ceresc: „Eli, Eli, lama sabactani!”

Captivantă și seducătoare biografia celui poreclit Aethicus Donares Ister Histricus.

Un concurs de haikuuri ne încântă cu o macedonskiană „Noapte de mai” în care „ciocănitoarea, toaca pădurii cheamă/ se roagă luna.” (p. 380)

O cruciadă neobișnuită la care participă și un baladier cu „Balada primei credințe” și „Balada cărților necitite.”

Autorul mărturisește  celei mai frumoase femei pe care a întâlnit-o că „nu suntem altceva decât actori pe scena vieții, jucând rolul de cruciat, de menestrel, de îndrăgostit, de seducător ș.a.”

Urmează o altă poveste de dragoste, fascinantă și seducătoare, aceea dintre Țarul Petru I și Maria, frumoasa fiică a prințului savant Dimitrie Cantemir, dar și dintre domnitorul moldovean și Anastasia Trubețkaia și minunatul roman epistolar dintre Maria Dumitrevna și imaginația autorului, inspirată și poetică asortată cu înspăimântătoarea Siberie.

Pășim cu un sentiment plin de evlavie și elan în anul 1848. Făt-Frumos, în conceția lui Mihai Eminescu („Archaeus”) este arhetipul poporului român, iar Maria arhetipul româncelor.  „Maria Rosetti a fost muza Revoluției de la 1848.” (p.437) C. A. Rosetti, demnul ei soț „S-a identificat cu toate momentele importante ale țării începând din 1848 și până la moartea sa, în 1885.” (p. 438) Marele patriot mărturisea: „Suntem o generație frumoasă pentru că am avut un ideal. Și acela a fost Patria.” (p. 441)

Din nefericire pentru noi, oamenii politici români din zilele noastre sunt urmași decăzuți ai unor înaintași iluștri.

Capitolul: M-AM ÎNTREBAT DACĂ OMUL ARE TRUP ȘI SUFLET ȘI DACĂ DA, EXISTĂ SAU NU UN RAPORT DE INERENȚĂ ÎNTRE CELE DOUĂ ENTITĂȚI; DACĂ NU CUMVA SUFLETUL E UNIC, ETERN ȘI  TRAVERSEAZĂ MEREU ȘI MEREU ALTE TRUPURI; DACĂ TRUPUL POATE FI ADĂPOSTUL PENTRU MAI MULTE SUFLETE debutează cu o afirmație îndrăzneață: „Dacă toate celulele noastre  se schimbă o dată la șapte ani, înseamnă că un om care are 84 de ani, a locuit în 12 trupuri, case, cuiburi, tipare    – spuneți-le cum vreți.” (pp. 441-442)

O nouă poveste (a Șeherezadei) învie personaje care au avut un rol major în destinul României. Cu har evocator ieșit din comun, romancierul Lucian Strochi începe să toarcă din caierul vremii: „M-am întrupchipat acum în cel ce este îndeobște cunoscut ca fiind Regele Ferdinand I, Regele României Întregite, Regele României Mari. Prima mea iubire a fost Elena Văcărescu.” (p.444)

Relatată la persoana I (Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I” – Camil Petrescu) povestea capătă pecetea autenticității.

Expulzată de regele Carol I, Elena îi scrie prințului ei scrisori și sonete care fac și pietrele să plângă. Elena Văcărescu avea să primească cele mai mari onoruri din partea Franței și a României, fiind „prima femeie academician”.

Ne ridicăm în picioare că intră în scenă Maria, augusta soție a regelui Ferdinand și regina României care „mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial.” (p. 453)

Declarația Testament din Jurnalul Reginei emoționează și astăzi orice suflet de român: „Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită  și pricepută…” (p. 455)

Într-unul din momentele sale de furie, Regina Maria a izbucnit: „…în această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt regina unor lași!” Spusele reginei sunt astăzi mai actuale ca oricând.

O nouă schimbare de decor  pentru că intră în scenă o altă Marie, celebră și ea, care face o mărturisire dureroasă: „M-AM NĂSCUT LA VARȘOVIA, DAR NU POT SĂ SPUN ÎN CE ȚARĂ. PENTRU CĂ POLONIA, DESPRE CARE AUZISEM CĂ AR FI ȚARA MEA, NU ERA POLONIA, CI O PROVINCIE A IMPERIULUI ȚARIST.” (p. 475) Cuvintele aparțin savantei Marie Curie care, descoperind un nou element, i-a dat numele „poloniu”, „în cinstea țării sale”.

Poloneza adoptată de Franța, a primit premiul Nobel pentru activitate științifică. „Cred că împreună cu Pierre am realizat androginul.” (p.479)

O altă mare iubire a fost aceea dintre Maria Tănase și genialul Constantin Brâncuși. Pentru Brâncuși, și pentru noi, Maria a fost „Măiastra”.

Se retrăiește mitul androginului prin Ariadna și Tezeu în labirintul minotaurului, apoi altă poveste de iubire dintre balerina Silvia (Lia) Liciu și Ștefan Augustin Doinaș.

Actorul și Profesorul reiterează și ei mitul androginului perfect.

Spre finalul romanului senzațional „Donatorii de suflete”, mai înregistrăm o mărturisire: „Ștefan se gândea să scrie  carte.” A scris-o. Un roman din mai multe romane: autobiografic, filosofic, poetic, erotic, epistolar, romantic, istoric, realist. O carte plină de poezie (și de poezia simțurilor)

Firele și vocile narative se întretaie, dialogurile scot în evidență pe renumitul dramaturg Lucian Strochi, poetul strălucește și el cu o intensitate pe care sufletul abia o poate recepta iar pictorul din descrieri deconspiră criticul de artă profesionist. Personajele capătă aură romantică, fiind excepționale în împrejurări excepționale..

Un stil elegant, neinfestat de insanități postmoderniste.

„Donatorii de suflete” este un roman de excepție și mă bucur că am primit astfel  un suflet nou, fiind și eu, prin volumele de versuri, unul dintre „Donatorii de suflete”.

După lectura mea empatică, „Mă luminez și îmi aduc aminte că: Lumina nu lasă umbre. Nici sufletul nu lasă umbre. Deci sufletul e lumină.”

                                        PETRUȘ ANDREI