Ralph Waldo Emerson spunea: „După părerea mea singurul lucru de preț într-o carte este ceea ce e transcedental și extraordinar.” 

Romanul „Donatorii de suflete” al prozatorului și marelui om de cultură Lucian Strochi este valoros tocmai prin perspectiva transcedentală a viziunii scriitoricești.

 Mi-e milă  chiar de criticii care vor încerca să încadreze acest roman în categoriile literare îndeobște cunoscute și mai ales să încerce o critică comparativă. Este un roman de dragoste? Într-un mod aparte, da. Este un roman psihologic? Cu siguranță. Este o scriitură din domeniul magicului sau al miraculosului sau al straniului? Fără îndoială sunt adevărate toate acestea și încă mai mult.

Este un roman prometeic, o scriitură ce mă duce cu gândul la Proust sau Joyce. În literatura română mi se pare apropiat de proza fantastică a lui Eminescu.

Însă ceea ce face remarcabil acest roman este mult mai subtil. Lucian Strochi încearcă un lucru unic cel puțin din perspectiva romanului românesc. Este vorba de înlocuirea transcendentului cu transcedentalul, adică altfel spus înlocuirea infinitului exterior cu infinitul lăuntric. Dacă în general temele abordate vizau dicotomiile suflet-spirit sau intelect-rațiune, autorul propune viziunea antinomiei trancendent-transcedental. Confucius asculta odată cearta dintre doi discipoli care priveau un râu. Unul susținea că apa se mișcă pentru că malul e imobil, iar celălalt că malul e imobil pentru că râul curge. Așa că maestrul le-a spus că nici râul nu curge și nici malul nu e imobil. Toate se petrec doar în interiorul minții lor.

De fapt aici e cheia romanului: noi creăm lumea în mintea noastră crezând că ea e reală și în afara reflecției interioare. Altfel spus, lumea din jur chiar există sau noi o creăm în mintea noastră? Problemă complexă a realului și imaginarului, a gândului creator, a logosului dacă vreți. Pentru autor Dumnezeu există doar în noi, iar din acest motiv lumea exterioară e rezultatul modului în care noi o creăm.

Ștefan, personajul principal deconstruește și reconstruiește lumea exterioară în transcedentalul interior. Fiind vorba de un bildungsroman în forma cea mai pură a termenului, personajul principal devine proteiform, multiplele personalități interioare succedându-se într-un fel neașteptat ducând la un amestec unic de real și imaginar, de experiență directă și revelație, în fine de planuri fizice și metafizice.

De fapt romanul DONATORII DE SUFLETE este primul roman românesc modern de sorginte metafizică.

Nu pot încheia aceste câteva gânduri fără să mă refer și la autor. Romanul lui Lucian Strochi are conotație aparte. Ștefan este Lucian și invers. Personalitatea lui Lucian Strochi este la fel, prometeică. Lumile în care s-a mișcat spiritul său au fost asemănătoare cu cele din roman, roman în care dacă-l cunoști pe autor nu se poate să nu remarci multe elemente autobiografice. Scriitura sa este aparte și profund originală. Câte similitudini de abordare tematică sau stilistică sunt între primul său roman, „Cicatricea” și „Donatorii de suflete” !

Lucian Strochi a dat literaturii române în ultimii ani capodopere ale creației sale.

Romanul „Donatorii de suflete” este suma artei sale epice, așa cum „Ancadierul”  este coronat opera poetului care este. Sunt lucrări ale unui mare scriitor aflat la nadirul vieții.

Ajuns la vreme de apus lumea lui Lucian Strochi, scăpată din obsesia luminii strălucitoare și orbitoare a soarelui capătă o complexitate nebănuită. La ceasul apusului contururile se estompează, culorile sunt moi și schimbătoare, realitatea se transfigurează într-o multitudine de posibile metarealități. În acest punct Lucian Strochi sesizează ca nimeni altul magia fantasticului delicat pătruns dintotdeauna în jurul nostru, dar pe care din păcate nu mai avem de mult ochi să îl sesizăm.

                                      Dan Gabriel ARVĂTESCU