SONETUL TIMPULUI INDRAGOSTIT1 (X)
Buimac2 se împletesc, spre hanuri, drumuri3;
Oşteni răspund la vagi chemări de goarnă4;
Spre vechi cântări şi inima se-ntoarnă5
Şi, dinspre deal, coboară ceaţa-n fumuri.6
Miroase-a busuioc, a brumă, coarnă7
Şi, azi, albastre depărtări par fumuri. 8
Toamna se îmbată-n gravele-i parfumuri,9
Când, blând, domniţa blondă mustul toarnă.10
Sărbătorim cu toţii vreo izbândă;11
Vreun nevăzut fir vrea-vei să dezlegi:12
Dintr-un noian de fapte, gânduri şi legi13,
Îţi dai singurătatea drept osândă14.
Te-ntorci atunci pe vechile poteci15,
Dator vândut16, cu mii de ipoteci17.
Lucian Strochi
Sonetul timpului îndrăgostit1 (X)– Un sonet singular, având un personaj alegoric, timpul, trăind o stare unică, cea de îndrăgostire.
Buimac2 – timpul apare ca personificat. Buimac pentru că el nu poate fi decis, decisiv, unic.
drumuri3 – drumul este o metaforă a timpului şi al cuvântului, caracterizaţi ambii termeni prin valori comune: devenirea şi iniţiere.
vagi chemări de goarnă4 – goarna sună din diverse motive, anunţând lupta, sfârşitul luptei, un moment solemn, un moment de relaxare etc.
inima se-ntoarnă5 – inima, personificată şi ea, este sensibilă la trecut. Inima ca sediu al sensibilului, este martora tuturor întâmplărilor faste şi nefaste din trecut.
coboară ceaţa-n fumuri6 – ambiguitatea percepţiei: ceaţa se poate confunda cu un fum. Ca elemente: apa şi focul.
Miroase-a busuioc, a brumă, coarnă7 – mirosurile nu sunt singulare, ci percepute sinestezic. Resimţite aşa, pot oferi un tablou al unei toamne virtuale.
albastre depărtări par fumuri 8 – din nou ambiguitate.
Toamna se îmbată-n gravele-i parfumuri9 – toamna ca parte a naturii se autodefineşte şi reciclează. Vizualului i se adaugă aici auditivul. Imaginile impun un descriptivism calm, aproape static.
domniţa blondă mustul toarnă10 – imagine dinamică, dar care ne introduce în mit, într-un spaţiu limită, într-o povestire în ramă, imagine sămănătoristă, „bucolică”.
izbândă11 – izbândă asupra timpului răpus prin fructe, prin munci agricole, prin bucuria întâlnirii
Vreun nevăzut fir vrea-vei să dezlegi12 –intrarea în poveste. De acum stăpână e naraţiunea nu descrierea.
Dintr-un noian de fapte, gânduri şi legi13 – e vorba de limbaje, de cuvinte specifice, de câmpuri semantice diferite
Îţi dai singurătatea drept osândă14– ipostaza tăcerii înseamnă pedeapsă, singurătate. Omul nu e om decât prin comunicare
Te-ntorci atunci pe vechile poteci15 – nu ştim cine se întoarce: Timpul îndrăgostit? Poetul? Cuvântul? Vechile poteci pot fi rândurile scrise, drumurile făcute în timp, drumul gândurilor şi al imaginilor, artistice sau nu.
Dator vândut16 – dependenţa însemnă o datorie. Neplătită, ea însemnă pierderea unui stat de independenţă. Dar şi o datorie: timpul este dator oamenilor, poetul este dator scrisului şi oamenilor, cuvântul este dator timpului, scrisului, oamenilor.
cu mii de ipoteci17 – ipoteca poate însemna un faliment existenţial, artistic, ontologic, dar şi faptul că ea poate fi plătită, iar personajul nostru se poate elibera, recucerindu-şi independenţa. Într-o altă „traducere”: timpul îndrăgostit se întoarce la statutul său neutral. Ceea ce pentru oameni înseamnă biruinţă şi eliberare, adică iubire, pentru timp însemnă sclavie.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.