A fost sărac, hulit întotdeauna²,

Adesea alungat şi din cetate³,

E singurul care miroase luna⁴

Şi-ntrebă soarele de sănătate⁵.

 

E slab, de bolile celeste şi ftizii 

Atins⁶, nu ştie adesea floarea vieţii⁷,

Dar el, doar el aduce grav, din tării, 

Parfumul amărui al dimineţii⁸.

 

Doar el tiveşte⁹, tainic, universuri¹⁰,

Şi leagă, abil, stelele-n constelaţii¹¹.

Etern îşi potriveşte, silnic, versuri¹²

Şi ne coboară timpuri, ample spaţii.¹³

 

Cerşeşte mult, dorindu-ne lumina,¹³

Şi asta-i este măreţia, vina.¹⁴

Lucian Strochi

Sonetul poetului¹ (ENGLEZ) XIII – ne întoarcem, prin acest sonet, din nou la cuvânt şi la creatorul acestuia, poetul

A fost sărac, hulit întotdeauna²   – cu rare excepţii, poate şi din cauza dezinteresului său faţă de tot ce este material, poetul a fost dintotdeauna un om sărac. La aceasta s-a adăugat şi imaginea poetului vagabond, tâlhar, chiar ucigaş (a se vedea cazul Villon)

Adesea alungat şi din cetate³   – aluzie şi la Republica lui Platon. Acesta, filozof, nu preţuieşte un poet nici măcar cât un soldat.

E singurul care miroase luna⁴  – în realitate poetul este un geniu, un individ cu calităţi excepţionale, cu performanţe senzoriale ce nu pot fi atinse de alţi oameni.

Şi-ntrebă soarele de sănătate⁵   – poetul este nonşalant, indiferent la mărimile din zona socialului. El e singurul care poate purta un dialog de la egal la egal cu natura

de bolile celeste şi ftizii / Atins⁶  – poetul este atins de cele mai stranii maladii, maladiile celeste fiind nostalgia spre absolut, neostoita sete de cunoaştere, dar şi de bolile cele mai comune, cum era la un moment dat ftizia, supranumită „boala poeţilor” şi care a secerat multe vieţii în secolele XIX-XX.

floarea vieţii⁷  – metaforă pentru bucuriile vieţii, pentru frumuseţile diurne, pământeşti, comune

aduce grav, din tării /  Parfumul amărui al dimineţii⁸ – sinestezie ce relevă capacitatea demiurgică, de hyperion a poetului de a lega o relaţie strânsă, perfect compatibilă, cu marele univers

tiveşte⁹ – verbul la prezent, este unul casnic, aproape banal. În realitate a tivi înseamnă a stabili margini şi a le apăra, care în condiţiile macrocosmosului, devin gesturi urieşeşti

universuri¹⁰ – plural pentru a sugera hiperbolic infinitul

constelaţii¹¹   – poetul are dimensiunea cosmică de  a lega constelaţiile, de a le numi, de a le ceda oamenilor. Fiecare constelaţie este un mit poetic.

Etern îşi potriveşte, silnic, versuri¹²   – lupta cu versul este eroică şi eternă.

Şi ne coboară timpuri, ample spaţii ¹³ – Poetul este un erou al umanităţii şi prin darurile pe car le face oamenilor, îmblânzind timpul şi spaţiul, care altfel ar rămâne simple apriorisme. Cerşeşte mult, dorindu-ne lumina ¹³ – Dacă Prometeu fura focul de la zei, poetul cerşeşte lumina, „a cerşi” fiind aici egal cu „a recita”, „a scrie versuri”, „a sensibiliza auditoriul”, „a se lamenta”.

Şi asta-i este măreţia, vina ¹⁴  – Vina poetului e deci aceea de a „cerşi” pentru oameni lumina. Dar vina lui, înţeleasă de oamenii devine măreţie.