Sunt stele ugere pline de lapte²,

Iar luna nară-adâncă, de jivină³.

Planetele par mere roşii, coapte,⁴

Murate-n siderala lor lumină⁵.

 

Pădurile-s imperiul ferm al fricii⁶,

În care locuiesc silvani⁷ şi iele⁸,

Ca ochi de pradă parcă, licuricii⁹

Se-ascund amar, în cetini verzi şi grele¹⁰.

 

În case, toţi copiii lumii vag-adorm¹¹,

Părinţi lor vorbesc puţin, în şoapte¹².

Şi peste tot pluteşte cav, clar, enorm,

Un negru pur, lucid, muiat în noapte¹³.

 

E noaptea dealurilor, ogoarelor¹⁴:

Aricii poartă–n herb, iarba fiarelor¹⁵.

Lucian Strochi

SONETUL NOPŢII magice¹ (XIX) – După lumină, este firesc ca întunericul să aibă şi el un sonet. Un întuneric polidimensional este noaptea. Sonetul nopţii magice are o structură ideatică severă: primul catren e dedicat nopţii siderale, al doilea nopţii în natură, în pădure, al treilea nopţii în universul casnic, iar distihul se vrea o ridicare în stemă prin arici, animal nocturn şi prin iarba fiarelor, vizibilă doar la lumina lunii.

Sunt stele ugere pline de lapte²  – aluzie la calea lactee, dar şi o încercare de apropiere, de umanizare a stelelor, o foame de concret

luna nară-adâncă, de jivină³ – şi în alte poezii apare luna văzută ca o nară (Marele câine), adică nu sferică, ci dimpotrivă, o gaură luminoasă. Copil, aşa am perceput-o întâia oară.

Planetele par mere roşii, coapte ⁴  – viziunea este domestică, bucolică, un kitsch imagistic. Toate par a fi la locul lor, sferele sunt coapte, rotunde, roşii.

Murate-n siderala lor lumină⁵  – un vers straniu, de o frumuseţe metafizică, imposibil de comentat.

Pădurile-s imperiul ferm al fricii⁶   – pădurile sunt înfricoşătore şi în regim diurn, cu atât mai mult noaptea

silvani⁷  – zeităţi ale pădurii, duhuri ale copacilor

iele⁸  – zâne cu un comportament straniu, imprevizibil; când bune, când sucind prin dansul lor minţile drumeţilor. O replică silvestră a sirenelor.

licuricii⁹   – licuricii se pot confunda uşor cu ochii animalelor de pradă

în cetini verzi şi grele¹⁰  – imaginea mi-a rămas dintr-o scriere pentru copii, Căprioara de Emil Gârleanu. Văd şi acum ochii fosforescenţi, de un galben-verzui ai lupului, printre cetini.

În case, toţi copiii lumii vag-adorm¹¹   – dar noaptea aduce şi liniştea şi somnul şi pacea – după o zi agitată.

Părinţi lor vorbesc puţin, în şoapte¹²   – scenă tandră, în contrast cu imaginile dure din catrenul precedent.

negru pur, lucid, muiat în noapte¹³  – aluzie poate şi la tuş şi la scris. Noaptea e o enormă călimară

noaptea dealurilor, ogoarelor¹⁴  – noaptea pluteşte peste pământ, peste dealuri şi ogoare ca o pasăre tutelară.

Aricii poartă–n herb, iarba fiarelor¹⁵  – ultimul vers încearcă ridicarea în stemă an nopţii printr-un animal heraldic şi printr-o iarbă cu proprietăţi miraculoase.