Te-asemeni tot mai mult c-o lumânare,

Cu candela aprinsă noaptea-n schituri,

Cu o lumină bântuind vagi rituri,

Icoană prea suavă în altare.

Ești flacăra născând atâtea mituri:

Pentru păgâni o  sacră sărbătoare,

O rază zămislită chiar de soare,

Trădând cu limbi de foc comori în situri.

Un răsărit de lună poate-un apus…

Cuvântul negru sălbatic  sau supus;

Jarul încins cenușa să și-o doară?

Tu curgi în jos în taină poate în sus…

Iubesc se vede pentru-ntâia oară

Mireasă-n văluri strălucind fecioară.

Lucian Strochi