SONETUL LUNII (86)

Vin caii lumii-n ceruri să mai pască

Albastre ierburi din  tăcute focuri;

Din lună-și fac râzând zeii brelocuri…

O-așteaptă lupii răbdători să crească.

 

Mereu cuprinsă-i noaptea de amocuri

Și uită-atunci să își mai pună mască…

Din goluri, dintre nouri, vrea să nască

Mirări și spaime, bucurii pe-alocuri.

 

Pe raze moi, pășește cu sfială

Fecioară, zeitate sau vestală;

Mai pură–n suflet – pentru noi vocală.

 

Un corn pentru iubire anonimă…

Se frânge pentru toți ca o azimă;

Pentru poeți e generoasă rimă…

Lucian Strochi