DONATORII DE SUFLETE (10)
Dar marile întrebări pe care și le punea erau legate de suflet: Ce e sufletul? Există sufletul? Unde se găsește el în corpul nostru? Este nemuritor sufletul? Celelalte ființe, lucrurile au sau nu suflet? Și câte și mai câte.
A observat că sufletul e definit de greci ca fiind psyche = viață, spirit, conștiință, opus cuvântului soma care însemna corp. La romani psyche a fost tradus de Terențiu prin anima.
În Biblia de la București din 1688, traducătorul spunea:
„Și nu vă teameți de acela care omoară trupul, iar sufletul nu-l pot omorî; ce vă teameți mai vârtos de acela ce poate pierde sufletul și trupul în gheena.”
Părintele trecea acum pe la el în fiecare joi și duminică după amiaza. Îi aducea cărți. Cărți despre suflet. Fusese uimit la început că un băiat de 13 ani vrea să citească Socrate, Platon, Aristotel, dar și Avicenna și Ibn al-Nafis, Toma de Aquino…
Apoi se obișnui cu asta, așa că nu mai fu mirat când tânărul, foarte tânărul elev îi ceru cărți despre Baha’i, Budism, credințe protestante, creștin-ortodoxe, christdelfiene, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, Martorii lui Iehova, hinduism, islam, Iudaism, jainism, Sikhism, Daoism, Kuttamuwa, Surat Shabd Yoga, cărți având autori precum James Hillman, Francis M. Cornford, Erwin Rohde, Immanuel Kant, Gilbert Ryle, Richard Swinburne, Thomas Nagel, David Chamers, Joel B. Green, Frederick Buechner, Roger Penrose, E.O. Wilson, Paul Bloom, Daniel Dennett, G.I. Gurdijieff ș.a..
După cereri își dădea seama că adolescentul citea, dar vru și o dovadă că alege ce trebuie, așa că îi ceru un „soi de rezumat” al lecturilor, mai ales că unele nume îi erau și lui doar vag cunoscute.
Peste cinci luni se trezi cu un caiet gros de vreo 200 de file, având pe copertă un titlu ambițios: Totul despre suflet.
Erau, în acel caiet, extrase din diverși autori, cele mai inedite și importante opinii despre suflet, uneori detaliate, alteori cu observații sau chiar „opinii”.
Iată câteva „fișe de lectură”, așa cum erau ele în caietul cu coperți albastre:
Francis M. Cornford îl citează pe Pindar când spune că „sufletul doarme în timp ce trupul este activ, dar atunci când cineva doarme, sufletul este activ…”
Erwin Rohde afirmă că în timpurile prepitagoreice exista „credința că sufletul nu avea viață când pleca din trup și se retrăgea în Hades fără nicio speranță de a se întoarce într-un trup.”
Platon considera sufletul ca fiind esența unei persoane, ființe, o esență necorporală, eternă. În timp ce corpurile mor, sufletul este un continuu renăscut ulterior în alte corpuri. Sufletul platonic cuprinde trei părți: logosul (mintea, nous, sau rațiunea) este cuvântul; thymos (thumos) (emoția, spirit, masculinul), eros (apetit, dorință, femininul), toate părțile împletite armonios.
Aristotel a definit sufletul ca fiind esența unei ființe umane, dar care nu poate avea o existență separată în întregime. Aristotel crede că sufletul unui lucru viu este activitatea sa, viața sa: sufletul unui ochi este văzul, pentru cuțit tăierea (dacă cuțitul ar avea suflet). Sufletul este prima realitate a unui corp, a doua realitate fiind diferitele abilități ale sufletului precum senzația, nutriția…
Activitatea rațională a părții intelectuale a sufletului, împreună cu celelalte două părți ale sufletului – partea sa vegetativă și partea animalică, constituie esența sufletului uman. În De Anima (Despre suflet) Aristotel afirmă că „partea intelectuală a sufletului este eternă și separabilă de corp.”
Avicenna, în teoria sa despre „Cele zece intelecte”, vedea sufletul uman ca al zecelea și ultimul intelect. În „Omul plutitor” crede că sufletul „nu ar trebui văzut în termeni relativi, ci ca o substanță oferită primordial.” Credea, ca și Aristotel, că sufletul este originar în inimă.
Ibn al-Nafis respinge această idee, argumentând că „sufletul este relaționat la întreg și nu la unul sau altul dintre organe”.
Toma de Aquino considera că din moment ce sufletul intelectual este capabil să cunoască toate lucrurile materiale și din moment ce trebuie să cunoști un lucru material, nu trebuie să fie în suflete nimic material, sufletul trebuie să fie non – corporeal. Sufletul operează separat de corp și poate continua fără corp. Sufletul nu poate fi distrus de niciun proces material.
În răspunsul la întrebarea 75 din Summa Teologiae se găsește întreaga argumentație asupra nemuririi sufletului.
Deși termenii de suflet și spirit sunt văzuți adesea ca sinonimi, James Hillman argumentează că ne putem referi chiar la componente antagonice într-o persoană. Hillman crede că „religia s-a îngrijit de spirit, adesea pe cheltuiala nefericită a sufletului.”
Între realitatea noastră tangibilă și stările interioare ale minții, Hillman consideră că există „o a treia poziție, de mijloc, în care locuiește sufletul.”
În Baha’i se afirmă că „sufletul este un semn al lui Dumnezeu, o gemă cerească a cărei realitate nici cei mai învățați oameni nu au putut-o înțelege și al cărei mister nicio minte, oricât de ascuțită ar fi, nu poate spera să îl descopere.”
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.