Ștefan a trecut și prin multe experiențe incredibile care l-au marcat pe viață.

O primă experiență a avut-o atunci când un coleg a fost cuprins subit de convulsii.

S-a prăbușit fulgerat la pământ, pe spate, cu gura plină de sânge. Făcea spume la gură, iar tot corpul și mai ales picioarele fuseseră cuprinse de un tremur grozav. Parcă ar fi fost pus la un curent electric puternic.

Nu a durat prea mult totul, dar întâmplarea i s-a decupat perfect în minte și luni de zile a visat-o, de parcă ar fi văzut, de sute de ori, același film. Un film fără început și fără sfârșit.

A venit doctorul din sat, un doctor bătrân, cu multă experiență, care, văzându-i atât de speriați pe toți, i-a liniștit spunându-le câteva lucruri: că e o boală de nervi, că se numește epilepsie, dar că să nu le fie frică, nu e molipsitoare, cei atinși de această boală leșină, deci boala nu e dureroasă, abia după criză doare, mai mult ca o sfârșeală sau, dacă așa cum se întâmplase acum, cel căzut își mușcă limba. Că bolnavul trebuie întors pe o parte, tocmai pentru a nu-și mușca limba, repetă că boala nu e molipsitoare, dar cei atinși de ea nu au voie să conducă, să stea pe lângă obiecte aflate în mișcare.

Le-a mai spus ceva și despre o aură, dar n-au înțeles ei prea bine despre ce era vorba.

Copilul și-a revenit cu greu, nu își amintea mai nimic, nu se lovise prea tare, era totuși atât de vânăt, încât părea albastru, iar colegii, plecând de la aură, se întrebară dacă nu cumva fusese vizitat de un diavol sau dacă nu cumva avea un diavol în el și fusese vizitat de un înger care voia să se lupte cu diavolul și să-l învingă. Copilul vorbea greu, nu se înțelegea deloc ce spune, și un alt copil, coleg cu el, spuse râzând că acum „vorbește în limbi străine, numai de el știute.”

Copilul a fost mutat peste câteva luni la o altă școală și nu s-a mai știut nimic despre el. Dacă ar fi ajuns preot și ar fi avut o criză tocmai în timpul slujbei, ce s-ar fi întâmplat? Așa că au preferat să-l mute la altă școală. Sau poate că altele erau motivele, nimeni nu știa nimic precis.

Ștefan se întrebă însă ce se întâmplase cu sufletul copilului atunci, în timpul crizei. Cum reacționase trupul, văzuseră cu toții. Dar sufletul?

Părintele îl  vizita, discutau îndelung, îl chestiona, trebuia să dea un raport complet despre ce făcuseră el și ceilalți, despre ce citise, să-i arate fișele. În schimb îi aducea cărți, multe cărți, câte o desagă. Și tot o desagă lua înapoi.

Dar părintele vorbea și cu colegii săi, preoți, călugări, profesori.

Uneori profesorii îi arătau și lucrările de control mai interesante, compuneri, scurte povestiri.

Reținuse două, care i se păruseră mai interesante:

CELE TREI DARURI DE PREŢ ALE ÎMPĂRĂŢIEI

 

A fost odată ca niciodată un împărat şi o împărăteasă ce domneau fericiţi şi liniştiţi  într-o împărăţie bogată, de la capătul acestei lumi.

Numai că timpul trecea, fără să-i pese parcă de oameni, şi împăratul şi împărăteasa erau pe zi ce trece tot mai trişti, pentru că nu aveau copii.

Într-una din zile, împăratul de hotărî să-l cheme pe un vestit cititor  în stele şi zodii şi-i spuse:

– Cercetează stelele şi zodiile şi află de ce nu putem avea, eu şi împărăteasa, copii şi dacă se poate face ceva pentru dezlegarea acestui blestem, căci blestem trebuie să fie.

Cititorul în stele şi zodii se înclină tăcut şi urcă în turn unde se găsea biblioteca împărăţiei şi o lunetă care îl ajuta să citească stelele. Şi tot tăcut rămase noaptea întreagă şi, când se făcu dimineaţă, coborî din turn şi  se duse în sala tronului unde îl aştepta nerăbdător împăratul și zise:

– Mărite împărate, am cercetat stelele şi zodiile şi ele nu mi-au desluşit nimic. Ceva am aflat totuşi: dacă mâine împărăteasa va alege un dar potrivit de la vreunul dintre supuşii tăi, va rămâne grea pe dată. Dar trebuie să aleagă doar un singur dar şi are voie doar o singură încercare. Dacă nu va reuşi, lucrurile vor rămâne mai departe ca până acum.

Împăratul se întristă şi se bucură de aceste cuvinte şi-i spuse totul împărătesei, cerându-i să fie atentă când va alege darul.

Apoi dădu sfoară în ţară, cerându-le tuturor să vină cu câte un dar la curte, pentru ca împărăteasa să aibă de unde alege. Veniră deci, din toate colţurile împărăţiei, nobili vestiţi cu daruri scumpe pentru         nou-născuţi, negustori de mătăsuri cu veşminte moi, pescari cu peşti plini de icre, ţărani cu pâini atât de calde, că scoteau încă aburi, oşteni viteji cu arme potrivite pentru un viitor prinţ. Ba se spune că şi soarele mângâiase blând obrazul împărătesei.

Dar împărăteasa respinse toate darurile, neştiind pe care să-l aleagă, ştiind că nu are voie să greşească.

Aproape de asfinţitul soarelui se apropie de ea o cerşetoare-vrăjitoare  care, fără vreo vorbă, îi întinse împărătesei un măr roşu. Când îl văzu, împărăteasa înţelese că acesta trebuia să fie darul vrăjit şi muşcă pe dată din măr, chiar înainte să-i mulţumească vrăjitoarei pentru dar.

Şi pe dată simţi că a rămas grea şi-i spuse acest lucru şi împăratului care se bucură foarte.

Trecură nouă luni şi împărăteasa născu trei prinţi, la fel de frumoși  unul  ca altul, și nimeni nu-i putea deosebi.

Întreaga împărăţie se bucură mult de veste şi de întâmplare şi serbările se spune că au durat trei zile şi trei nopţi.

Trecură anii şi împăratul se tot întreba cui să lase împărăţia. Grea alegere, pentru că nici el, nici împărăteasa, nu mai ştiau care fusese primul născut şi apoi, când e vorba de gemeni, se poate spune că ei se nasc deodată.

Împăratul îşi aduse aminte de cititorul în stele şi-l chemă din nou:

– Cititorule de stele şi de zodii! Mă aflu în grea cumpănă, căci nu ştiu cui să las împărăţia în grijă. Cercetează stelele şi zodiile şi poate îmi vei da un sfat bun.

Cititorul de stele şi de zodii urcă din nou în turn, stătu o noapte întreagă acolo cercetând stelele şi zodiile şi a doua zi coborî mohorât:

– Mărite împărate, am cercetat degeaba stelele şi zodiile, căci ele nu mi-au spus nimic. Totuşi, una dintre stele, mai milostivă, s-a îndurat de mine şi mi-a șoptit:

– Du-te şi spune-i împăratul să-şi trimită prinţii  prin împărăţie, şi, timp de un an, aceştia să întrebe înţelepţii şi nebunii, copiii şi bătrânii care e cel mai potrivit dar pe care îl poate primi o împărăţie, pentru a dăinui în veci. Dar numai tu, Slăvite Împărate, vei putea alege învingătorul şi astfel împărăţia să-şi afle moştenitorul.

Împăratul trimise  pe dată după cei trei fii şi le spuse:

– Plecaţi şi călătoriţi timp de un an prin împărăţie şi întrebaţi pe nebuni şi pe înţelepţi, pe copii şi pe bătrâni care să fie darul pe care îl poate primi o împărăţie pentru a dăinui în veci. Întoarceţi-vă într-un an de zile şi aduceţi-mi darul. Şi eu voi hotărî care dintre voi a ales cel mai bine. Şi acela va fi urmaşul meu la tron.

Plecară cei trei prinţi cu capetele plecate, întristaţi, dar nu putură spune nimic, căci era poruncă împărătească.

Trecu aproape un an şi unul dintre fii se întoarse acasă. Împăratul nu mai putea de bucurie şi de nerăbdare şi-i spuse:

– Bine te-ai întors, fiule. Cu ce veşti vii?

– Mărite împărate, dragă tată, am urcat munţii, am trecut apele, am străbătut dealurile şi câmpiile şi am întrebat şi pe nebuni, şi pe înţelepţi, și pe copii, şi pe bătrâni, care să fie darul pe care îl poate primi o împărăţie pentru a dăinui în veci. Şi ei mi-au spus că darul cel mai de preţ trebuie să fie o spadă. Căci numai ea face linişte în ţară şi apără împărăţia de toţi vrăjmaşii.

– Aşa e, încuviinţă împăratul. Bine gândit şi bine ales. Dar să vedem ce daruri aduc şi ceilalţi fraţi ai tăi.

A doua zi se întoarse acasă al doilea fiu. Numai că el părea că se întorsese cu mâinile goale. Se întunecă împăratul:

– Păi bine, fiule, te-am trimis un an prin împărăţie şi tu te întorci cu mâinile goale?

– Mărite împărate, dragă tată, am urcat munţii, am trecut apele, am străbătut dealurile şi câmpiile şi am întrebat şi pe nebuni, şi pe înţelepţi, și pe copii, şi pe bătrâni, care să fie darul pe care îl poate primi o împărăţie pentru a dăinui în veci. Şi ei mi-au admirat hainele şi căutătura, calul şi bravura şi mi-au spus că  s-ar bucura dacă ar avea un prinţ, aşa ca mine, drept împărat. Numai că tot ei au spus că sunt singur şi asta nu poate face să dăinuiască o împărăţie în veci. Şi mi-au dat o fată, dintr-o altă împărăţie, să-mi fie dulce şi blândă soţie.

Făcu un semn şi de împărat se apropie o prinţesă cum nu mai văzuse nimeni până atunci, căci îi străluceau ochii şi pietrele preţioase ce le purta pre dânsa.

– Aşa e, încuviinţă împăratul. Bine gândit şi bine ales. Dar să vedem ce dar aduce şi ultimul dintre voi şi apoi voi alege.

Trecură trei zile, se apropia sfârşitul anului pe care împăratul îl dăduse celor trei fii, şi nici urmă de ultimul prinţ.

Se întristă adânc împăratul şi se gândi că poate acesta fusese răpus de fiarele pădurii, de vreo boală sau de vreo armă vrăjmaşă. Sau poate că îşi alesese o altă împărăţie şi oamenii de pe acolo îl primiseră cu bucurie şi apoi nu-l mai lăsară să plece, căci prinţul era chipeş şi mintos şi plăcut orişicui.

Totuşi, împăratul îşi aduse aminte încă o dată de cititorul în stele şi în zodii şi îl chemă la el. Îi spuse despre cel de-al treilea fiu că nu se întorsese încă şi că îi era teamă să nu  i se fi întâmplat ceva rău, Doamne păzeşte!

Cititorul urcă din nou în turn, stătu o noapte întreagă acolo cercetând stelele şi zodiile şi a doua zi coborî tulburat:

– Mărite împărate, am cercetat degeaba stelele şi zodiile, căci ele nu mi-au spus nimic.

Totuşi una dintre stele, mai milostivă, s-a îndurat de mine şi mi-a șoptit:

– Du-te şi spune-i împăratul că ce nu pot dezlega stelele şi zodiile, pot dezlega oamenii. Aşa că s-o cheme pe Vrăjitoarea cea Albă, de la capătul împărăţiei şi ea îi va desluşi ce şi cum.

Nu apucă să trimită împăratul după vrăjitoare, că ea şi sosise, semn că era, într-adevăr, o vrăjitoare şi că ghicise gândul împăratului:

– Mărite împărate, îţi ştiu şi neliniştea şi supărarea. Căci nu e uşor să-ţi pierzi un fiu, mai ales dacă tu l-ai trimis la pieire. Dar să ne uităm şi în globul acesta de sticlă. E vrăjit şi de multe ori arată oamenilor lucruri pe care ei nu le pot vedea.

Se uitară împreună în globul acela de sticlă şi împăratul văzu cu uimire că fiul său sosise acasă, că stătea în turnul castelului  şi că citea netulburat o carte. Împăratul îi mulţumi vrăjitoarei şi-i strecură în palmă doi galbeni, unul pentru treaba de acum şi celălalt pentru mărul dăruit împărătesei, căci împăratul recunoscu în vrăjitoarea de acum, pe cerşetoarea-vrăjitoare de atunci.

Şi, deşi nu-l mai prea ajutau anii, urcă într-un suflet în turn. Îşi certă amarnic fiul:

– Păi bine, fiule, te-am trimis un an prin împărăţie şi tu te întorci acasă, nu-mi aduci darul şi nici măcar nu ne spui că te-ai întors? Ce treabă e asta?

– Mărite împărate, dragă tată, am urcat munţii, am trecut apele, am străbătut dealurile şi câmpiile şi am întrebat şi pe nebuni, şi pe înţelepţi, și pe copii, şi pe bătrâni, care să fie darul pe care îl poate primi o împărăţie pentru a dăinui în veci. Şi ei mi-au spus că cel mai potrivit dar ar fi o carte, o carte vrăjită, căci ea povesteşte oricui şi în veci despre toate împărăţiile, nu doar despre a noastră. Şi prin slova ei ne nemurim şi noi, şi împărăţia noastră.

Îngândurat, împăratul uită de supărare şi-i spuse fiului:

– Ci dă-mi odată cartea!

– Nu pot. Am ascuns-o printre alte cărţi. Măria Ta, care a citit toate cărţile de aici, o va recunoaşte uşor. Aşa am fost sfătuit şi tot oamenii mi-au spus că o carte nu e doar a unui singur om, fie el şi împărat, ci a tuturor oamenilor. Mai ales dacă e o carte vrăjită.

Împăratul căută răbdător, până când găsi cartea vrăjită. O luă în mână şi împreună cu fiul se duseră în sala cea mare tronului. Trimise şi după ceilalţi fii şi, când aceştia sosiră, le spuse:

– Dragii mei, mi-aţi făcut o mare bucurie. Sunt mândru de voi, de faptele voastre şi alegerile voastre sunt demne de un adevărat prinţ. Numai că voi sunteţi trei şi împărăţia e una şi eu va trebui s-o las celui mai vrednic dintre voi.

(Aici cartea avea câteva pagini rupte parcă înadins pentru ca cititorul să nu afle căruia dintre cei trei prinţi i-a fost dată împărăţia).

…Am citit cartea unor prichindei şi când am ajuns la paginile rupte, ei i-au dat dreptate când unuia dintre prinţi, când altuia, când celui de-al treilea.

Pe când copiii aproape că ajunseră să se certe între ei, de parcă împărăţia ar fi fost a lor, veni şi o bătrână, bunica unuia dintre copii.

Fu întrebată şi ea şi toţi aşteptară cu nerăbdare să vadă pe care îl va alege dintre prinţi.

Bătrâna oftă şi le zise:

– Eu am născut nouă copii şi nu m-am gândit niciodată ce şi cui să las. Poate pentru că am fost o femeie sărmană. Dar cred că o împărăţie nici nu se poate împărţi, nici nu poate fi doar a unuia.

Copiii nu mai pricepeau nimic:

– Şi atunci cum să facă împăratul?

– Să lase împărăţia tuturor şi niciunuia.  Adică fiecare dintre fraţi să facă ceea ce ştie el mai bine. Cel cu spada să conducă oştile împăratului, de viteaz ce este, să-i apere hotărât hotarele. Cel cu cartea să citească şi să scrie cărţi despre neamul său, în veacul vecilor. Iar cel ce şi-a ales soţioara s-o iubească şi să dăruiască împărăţiei prinţi. Să nu uite că sunt fraţi şi că trebuie să lupte cu toţii pentru binele moşiei lor.

Femeia se duse apoi tăcută, ca şi cum n-ar fi fost. Iar copiii uitară repede de paginile rupte ale cărţii.

Lucian Strochi