Copiii nu prea știau cum să se poarte cu Ștefan. Vedeau că e vizitat mereu de un Preot care era și nu era tatăl său, Ștefan îi spunea Părinte, dar asta nu spunea nimic, Preotului i se mai spune și Părinte chiar de către oamenii mari, bănuiau că e protejat de profesori, de preoți, de călugări, dar nu aveau nicio dovadă. Mai mult, când cineva nu știa să răspundă la o întrebare, toți ochii se îndreptau spre el. El era salvarea, răspundea și lucrurile puteau merge mai departe, ceilalți putând răsufla ușurați. Nu îl iubeau, dar îl respectau. Doar la sport, redevenea copil, se comporta ca toți ceilalți. Și la muzică, unde doi colegi aveau voci mai bune.

Ștefan nu mai era acum Popicu. Îi spuneau Meșterul Știe Tot și el se străduia să transforme porecla în nume și renume.

VIAȚA PĂREA CĂ  ÎȘI OPRISE CURSUL ACOLO ÎNTRE MUNȚI. DAR, CURIOS,  NU TE GÂNDEAI LA MOARTE, CI LA ETERNITATE.

Nici anotimpurile nu reușeau să miște timpul. Brazii erau mereu verzi, munții de un albastru cenușiu, cerul mereu senin. Îți doreai nori, ploaie, ceață, frunze îngălbenite, fructe coapte. Nimic din toate acestea. Toate păreau prea îndepărtate. Nici oamenii nu păreau că se schimbă. Profesorii păreau încremeniți într-o vârstă, undeva pe la vreo patruzeci de ani, iar copiii erau copii, pe ei nu-i atinge așa de ușor timpul.

Așa că, atunci când au venit examenele, a fost total surprins. Se obișnuise să treacă, din an în an, ușor, cu aceiași profesori, cu aceiași pedagogi, cu aceiași  colegi. Doar clasele se schimbau, ca spațiu, nu se știe de ce. Dar și clasele arătau la fel: aceleași icoane, aceleași bănci, aceleași plante perene, ficuși, ferigi, aloe.

Și, dintr-odată, examenele. Multe materii: româna, matematica, istoria, geografia, o limbă străină, muzica și o opțională, dintre materiile  legate de religie. Șapte probe; și mai era și examenul medical.

Unele probe erau și scris și oral, cum era română, altele numai scris – matematica, altele erau probe orale.

Examenul  avea un nume oarecum ciudat, capacitate, ciudat pentru că atunci când auzise prima dată cuvântul, a crezut că e vorba de capace, într-adevăr examenul punea capac la toate, la anii de învățătură.

Ciudat, dar clipele de studiu de la bibliotecă, orele de sport, joaca, somnul obligatoriu de după amiază, chiar participarea la slujbe, toate păreau uitate, așa cum uiți vagoanele unui tren care a trecut de tine, pe lângă tine.

Îl urmărea totuși o imagine frumoasă, incredibilă legată de un bibliotecar și de un învățător.

Învățătorul din județul vecin venea peste munți, pe jos, cu clasa lui, la bătrânul Omcea, cu care fusese cândva coleg. Omcea plecase însă de la școală, era prea sărac, părinții aveau prea mulți copii și atunci el a trebuit să stea la oi.

A crescut cu școală puțină, dar a rămas cu patima cărții. La început, în odaia în care stătea, a încercat să adune cărți de prin sat, majoritatea cărți vechi, cele mai multe de rugăciune. Apoi alte cărți: cu povești, cu poezii, cu cântece, chiar manuale școlare.

A început să împrumute dintre cărți, pe încredere. Au auzit despre el și alții: învățători, profesori, chiar scriitori. Veneau acum și îi aduceau cărți. Îi dăruiau cărți, nimeni nu venea cu mâna goală și, încet-încet, biblioteca lui Omcea ajunsese de poveste, număra mii de volume, multe dintre cărți cu autografele scriitorilor.

Învățătorul venea pentru o zi la biblioteca de peste munți, de ziua nașterii lui Creangă, chiar dacă era încă zăpadă pe munte. Copiii ajungeau îmbujorați, obosiți, dar fericiți. Oamenii din sat le aduceau lapte cald, proaspăt muls, și plăcinte. Iar ei, copiii, vedeau cărțile strânse, adunate, puse în rafturi cu sfințenie  de Omcea,  peste an.

Omcea le povestea de scriitorul cutare și cutare, le recita câte o poezie, le citea câte o pagină de proză, le povestea câte o întâmplare, tristă sau amuzantă, despre un scriitor sau despre unul dintre personajele unei cărți.

Copiii treceau și pe la școala lui Ștefan, o vizitau în tăcere, îi admirau pe ei, elevii în uniformă, îi pipăiau, de parcă ar fi vrut să se convingă că erau vii. S-a dus și el la Omcea cu o carte. O primise de la Părinte, de ziua lui. O citise, îi plăcuse, dar se hotărî să o dăruiască bibliotecii.

Omcea l-a privit scurt, tăios, dar cu multă lumină în ochi:

„- De ce te desparți de această carte?”

„- Eu am citit-o, mi-a plăcut mult și m-am gândit că, dacă o aduc aici, și alți copii se vor bucura de ea, așa cum m-am bucurat și eu.”

Omcea nu a mai zis nimic, l-a îmbrățișat strâns la piept, așa, cu ochii închiși și i-a luat cartea.

Lucian Strochi