Profesorul Matei s-a oprit în dreptul lui, a clătinat din cap, a reproș, fără să spună totuși ceva și a apăsat ușor, cu degetul arătător, spinarea animalului. Curios, spinarea a devenit elastică, vie și, cu încă două mângâieri ale profesorului, bivolul păru viu.

Atunci și-a dat seama Ștefan că munca nu e totul, că mai este și talentul și de atunci profesorul Matei a fost idolul său.

Peste ani, avea să afle și motivul pentru care profesorul bea.

Fusese celebru la vremea lui, era un tânăr mai mult decât promițător, primise chiar comenzi importante, de stat.

Făcuse pentru un scuar din centrul unui oraș statuia unui gigant.

Cineva, un derbedeu probabil, se luase într-o noapte la trântă cu gigantul, dar nu reușise decât să-l încline puțin.

Drama s-a produs a doua zi, când gigantul s-a frânt fără veste, omorând o femeie și rănind grav pe copilul acesteia. Nu avusese nicio vină, desigur, dar pentru că trebuia găsit totuși un vinovat, a fost acuzat că a turnat superficial soclul statuii sau cam așa ceva, că gigantul s-a prăbușit totuși prea ușor. A trebuit să plece din oraș, să se refugieze la mănăstire…

Tot profesorul Matei îi obligase pe elevii săi să vadă și cu degetele. Îi punea să închidă ochii și să pipăie statui. Trebuiau să spună ce parte anume a corpului atingeau. Tot profesorul Matei le-a spus:

„Pictorii și sculptorii sunt orbi, muzicienii sunt surzi. Doar cei care văd dinăuntru culorile și sunetele și simt formele, aceia sunt adevărații artiști. Ceilalți sunt meșteșugari, executanți, oameni de ispravă, dar atât…”

Spre sfârșitul anului, a avut o mare surpriză. Părintele venise ca de obicei într-o zi de duminică, dar nu singur. Venise însoțit de o fată de vârsta lui, cu părul negru adunat în cosițe și apoi cosițele împletite în coroană deasupra capului.

Ștefan o urmări înmărmurit. Era cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată. Avea gâtul alb, lung, fața de porțelan, de caolin, cu două sprâncene frumos arcuite și cu doi ochi de culoare verde, cu nuanțe maronii, căprii – cum  s-ar fi grăbit să spună unii. Buzele erau roșii, atât de pline, că păreau ușor țuguiate. Fruntea era largă, lată, netraversată de niciun rid. Era potrivită ca înălțime, cu un mijloc atât de subțire, că te temeai să nu se frângă. Din cauza mijlocului și sânii păreau mai proeminenți decât erau în realitate. Avea dinți albi, mici, păreau dinți de lapte, egali între ei. O chema Ștefana.

Părintele lămuri situația: Ștefana avea un văr bun la seminar pe care încă nu-l cunoscuse, aflase abia în urmă cu vreo lună de această legătură de rudenie și voia să îl vadă acum.

Așa că venise cu Părintele și urma să se întoarcă tot cu el.

Fata se despărți de ei și, peste câtva timp, Ștefan o văzu pășind săltat alături de un coleg de-al său dintr-un an mai mare, înalt și destul de solid, cu un cap mai mare decât ea. Părintele îi urmări privirea și îl întrebă, oarecum complice:

– Îți place fata?

– E frumoasă. Dacă are și un suflet bun…

Părintele nu mai spuse nimic, trecură la alte lucruri, mai serioase. Îi adusese și de astă dată un braț de cărți, jumătate artistice, albume de artă îndeosebi, jumătate cărți de specialitate. Ba chiar și o carte cu poezii „laice”.

Ștefana se întoarse surprinzător de repede, de parcă s-ar fi temut ca Părintele să nu uite de ea și să plece și ea să rămână singură.

Ștefan avu astfel prilejul să schimbe și el câteva vorbe cu fata, în timp ce părintele se întâlni, ca de fiecare dată, cu câțiva colegi.

Fata era isteață, ageră la minte, cu mișcări extrem de rapide, de parcă cineva ar fi grăbit-o mereu, că ar fi avut multe de făcut și, doar așa, grăbindu-se, avea timp să le rezolve pe toate.

Cu el fu relaxată, zâmbea mereu, ba o dată chiar izbucni în râs, un râs sănătos, cu toată gura și lui Ștefan îi plăcu mult asta.

Ar fi vrut să-i spună ceva, eventual să-și fixeze o altă întâlnire, tot aici, acum ea putea veni mai ușor la seminar, la internat, dar nu știu ce să-i spună și mai ales cum să i-o spună, așa că, atunci când se întoarse Părintele, el nu apucase să-i spună nimic.

Noroc cu Părintele care, simțind parcă ceva, își luă rămas bun de la el spunându-i:

– Plecăm acum, dar, când ne vom întoarce, vreau să aud numai lucruri bune, ca până acum.

Insistă pe acest cuvânt acum, dar, de fapt, toți se gândeau când va fi cealaltă întâlnire, în care să-și spună mai multe.

Lucian Strochi