DONATORII DE SUFLETE (26)
A privit-o curios, dintr-o parte, de fapt rotitor, plecând de la părul care semăna cu o frunză de iederă mușcată de prima brumă, părea un păr de irlandeză, îi treceau prin cap tot soiul de gânduri, oare e pistruiată și pe corp?, coborî spre ochi și rămăse zguduit de frumusețea lor, aproape că nu mai aveau iris, pupilele i se dilataseră de parcă luase beladonă, erau adânci, hipnotici, imenși, crezu chiar că ar putea cădea în ei, așa că se sprijini de trupul ei ca de o balustradă, coborî spre gât, era lung, zvelt, elegant, gât de Modigliani, apoi încă o dată spre sâni, acum erau grei, de parcă ar fi fost plini de lapte, îi cuprinse în palmă și palma se potrivi perfect cu ei, privirea fu atrasă de pântec, de buric, pântecul era ușor bombat, dacă ar fi avut un kilogram în plus s-ar fi produs o catastrofă, așa era perfect, curba era perfectă și mâna stângă urmă privirea, să se convingă că așa era. Ridică pe neașteptate privirea și încremeni. De undeva, din spate, venea o lumină stranie, ușor gălbuie, care îi înconjura chipul ca o aureolă. Realiză că are în față o icoană, o icoană vie și câteva clipe rămase în adorație.
Apoi închise ochi, nu pentru a se feri de acea imagine divină, ci pentru a o prelungi în el, pentru a o eterniza prin memorie. Rebelă, mâna undui peste trupul ei, era fierbinte, ar fi vrut să întâlnească o opreliște, un pretext cât de mic pentru a-i opri curgerea, dar mâna nu se opri decât mai jos de curbura spatelui și îi găsi fundul rotund, mic, ferm, aproape nedezvoltat. Îl mângâie, avea senzația că întâlnește ceva nou, de o frumusețe perfectă, un început de sferă, își retrase mâna, mersese departe, poate prea departe, dar ea i-a prins mâna în mâinile ei mici, abia acum realiză ce mâini mici și delicate are și i-a șoptit în ureche:
– Sunt toată a ta. Dacă acum nu se întâmplă dăruirea supremă, nu se va mai întâmpla niciodată. Cu nimeni. Fă ce vrei cu mine, nu mă voi opune.
Și l-a sărutat și ea, când aprig, când tandru, când visătoare, când dornică de dragoste.
El a continuat să o mângâie, coborând spre coapse, spre genunchi, în dosul genunchilor, pe glezne, pe călcâie, pe talpă, chiar degetele fură mângâiate, ușor. Pe urmă urcă cu privirea și apoi cu mâna în sus, până când ajunse la locul unde se uneau picioarele.
Ea îi șopti, cu o voce din altă lume:
– Acolo e bobocul meu de trandafir. Ți-l ofer.
Se strânse brusc la pieptul lui, îl bătu ușor cu pumnii, apoi izbucni în plâns.
– Nu știu de ce plâng. De bucurie, poate și de tristețe. Cred că totuși de fericire. Fu înduioșat și îi șopti:
– Mireasa mea… prințesa mea…
Ce a urmat nu se poate descrie. Intraseră într-un ritm comun, pluteau despărțiți de orice altă imagine, erau doar falduri irizate, se simțea ușor, eliberat de orice gând, golit de orice imagine.
Au terminat în același timp, de parcă pentru ei ar fi sunat un ceas divin și el s-a simțit atât de fericit, încât s-a lăsat răpus pe spate. Doar mâna lui stângă agoniza frumos, mângâind-o în neștire, cu bucurie, cu spaimă, cu sentimentul că ea îi aparține și că el devenise proprietatea ei, că între ei avusese loc un transfer energetic, că fuseseră pe aceeași lungime de undă.
– Vino cu mine… – i-a mai spus, luându-l de mână.
Au pășit în cadă și dușul a cernut peste ei apa ca o ploaie binecuvântată, tămăduitoare. I-a întins săpunul și i-a cerut să o spele. Și el a trecut săpunul și apoi mâna umedă peste toate suprafețele, peste toate cutele, descoperind din nou sânii, buzele, gâtul, urechile, pântecul, trandafirul. A spălat-o cu râvnă, de parcă ar fi fost cu adevărat murdară.
– E un altfel de botez. E o baie ritualică.
Apoi ea l-a spălat pe el ca pe un prunc cuminte.
S-au șters pe urmă cu prosoape albe, curate.
Au adormit apoi lipiți unul de celălalt, ca două semne de întrebare.
Avea senzația că a părăsit demult pământul, că s-a dematerializat, că acum este rază, lumină, corpuscul sau undă. Împreună erau o funie de raze.
Au băut împreună cafeaua de dimineață, ea avea acum un capot de mătase aurie, își strânsese și părul, părea liniștită, senină și când începu să-i spună ceva, avu senzația că ea continua ceva ce îi spusese demult, că de fapt ei nu făcuseră decât o pauză de o clipă.
Locuința nu era a ei, era a unei verișoare care stătea mai mult în Anglia, oficial ea locuia la cămin, venea aici mai mult să se îmbăieze sau să se odihnească între două examene.
Avu senzația că ea îi va povesti orice, numai despre ce se întâmplase între ei, nu.
– Ar fi ridicol să spun că te iubesc. Orice iubire este o inițiere. Ai nevoie de timp, de foarte mult timp. Dar am senzația, certitudinea chiar, că ești sufletul meu pereche, că sunt jumătatea ta androgină. Am senzația că te cunosc de multe mii de ani, că oricât te-ai ascunde luând chipul unui personaj sau altul, eu tot te găsesc. Am nevoie de tine, așa cum și tu ai nevoie de mine. Suntem perechea primordială. Ne-am întâlnit într-o peșteră, am fost Adam și Eva, am fost tot timpul un cuplu, uneori anonim, alteori celebru. Nu știu dacă de mâine ne vom mai întâlni. Dar eu sunt mireasa ta dintotdeauna și pentru totdeauna.
Lucian Strochi