Plecară împreună, ținându-se de mână. Apoi, la un stop, se despărțiră, el luând-o spre stânga, ea spre dreapta. Nu-i luase numărul de telefon. Poate pentru că erau siguri că se vor mai întâlni. Poate că era convins că, de fapt, nu se mai puteau despărți.

Timpul trecea repede: slujbe, examene, emoții, întrebări. Din când în când vizitele Părintelui. Acum venea chiar de trei ori pe săptămână. Ca și cum ar fi vrut să-l ajute cumva prin prezenta sa.

Ștefan era în încurcătură. Trebuia să opteze între a fi călugăr sau a deveni preot. Avea acum trei păcate grele care îi atârnau de suflet: tăcerea, visul, iubirea. Nu știa cum să scape de ele.

Dacă ar fi devenit călugăr, ar fi fost mai simplu. Ar fi ispășit totul în tăcere. Nimeni nu i-ar fi știut tainele și păcatele. Unii ar fi râs și nu i-ar fi găsit nicio vină.

Asistase la un viol, urmat de moartea victimei. Ei și? Nu era datoria lui să rezolve problema. Erau atâtea instituții abilitate.

Iubirea din vis cu Ștefana? Poți condamna un vis, chiar dacă e vorba de un vis erotic?  Faptul că fata se retrăsese la mănăstire, putea să fie și din alte motive. Poate o influențase vărul său de la seminar.

Iubirea cu cealaltă Ștefana? Poți condamna un miracol? Poți condamna însăși iubirea?

Dacă ar fi devenit preot, lucrurile se complicau mult. Trebuia să se dăruiască oamenilor, mai mult, să le fie îndrumător, să le dea povețe, chiar să-i și judece. Avea el acest drept? Trebuia să fie căsătorit. Păcatele lui s-ar fi răsfrânt chiar indirect și asupra Preotesei sale. Și nu ar fi fost drept. Cu două săptămâni înainte de licență primi pe neașteptate vizita Preotesei.

– Părintele e foarte bolnav și m-a rugat pe mine să te vizitez.

Apoi a coborât ochii în pământ. A izbucnit în plâns:

– Părintele s-a duuuus…

A îmbrățișat-o, încercând s-o liniștească. Bătând-o ușor cu palma pe spate.

– Am venit și să-ți spun că Părintele a dorit foarte mult să fii preot. Ba chiar să slujești în parohia sa.

Femeia a plecat gârbovă, brusc îmbătrânită. Parcă ceva din ea se frânsese. Și poate că așa și era.

Încercă să adune într-un fel de flux continuu toate amintirile cu Părintele. Nu îi era tatăl adevărat. Dar îi fusese mai mult decât un tată. Un om blând, dar ferm. Atunci când își dădea cuvântul, nu exista vreo opreliște care să-l împiedice să  și-l țină. Iubea oamenii, toți oamenii. Asta învățase de la el. Să iubească oamenii, toți oamenii. Nu numai pe cei credincioși, cuminți, frumoși, ci și pe necredincioși, pe păcătoși, pe săraci, pe cei roși de timp și de boli sau de patimi.

Înțelesese perfect mesajul Părintelui transmis de Preoteasă. Trebuia să-i urmeze Calea. Trebuia să-i continue munca, vocația, harul. Trebuia să învețe să iubească oamenii. Pe toți oamenii.

Examenul de licență l-a emoționat mai puțin decât se aștepta. Nu era un sfârșit de drum, ci, cel mult, o intersecție, o bifurcație. O trecere. A urmat, firesc, hirotonia.

Lucian Strochi