DONATORII DE SUFLETE (31)
După hirotonie, arhiereul i-a dat sfatul, după Sf. Vasile:
„Străduiește-te, o, preotule, să fii lucrător fără rușine, drept îndreptând cuvântul adevărului. Niciodată să nu mergi la slujbă având vrăjmășie împotriva cuiva, ca nu cândva să alungi pe Mângâietorul în ziua sfintei slujbe. Nu te judeca și nici nu te certa, ci stând în biserică roagă-te și citește până la ceasul când trebuie să săvârșești dumnezeiasca slujbă tainică și astfel să pășești la sfântul altar cu pocăință și cu inima curată, neprivind încoace și încolo, și cu frică și cu cutremur să stai în fața împăratului cerurilor. Nu grăbi sau scurta rugăciunile din cauza purtării de grijă omenești și nu ține seamă de fața oamenilor, ci privește numai la împăratul ce este de față și la puterile cerești care stau împrejur.
Fii vrednic împlinitor al canoanelor sfinte. Nu liturghisi împreună cu cei ce sunt opriți de la slujbă. Bagă de seamă înaintea cui stai, cum liturghisești și pe cine împărtășești. Nu uita porunca Domnului și a Sfinților Apostoli care zice: „Nu dați cele sfinte câinilor și nu aruncați mărgăritarele în fața porcilor (Matei 7, 6). Păziți-vă de câini (nepocăiții) și de alte curse. Vezi să nu cazi (din credință) de frica oamenilor.
Nu da pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile nevrednicilor (la împărtășire). Nu te teme în acel ceas de cineva dintre cei slăviți ai pământului, nici de cel ce poartă coroană.
Celor ce sunt vrednici de dumnezeiasca împărtășanie să le-o dai în dar, precum și tu însuți ai primit-o în dar.
Să nu dai celor ce nu li se permite de dumnezeieștile canoane, căci ei se socotesc a fi ca păgânii, și dacă nu se pocăiesc, vai atât lor, cât și celor ce-i împărtășesc.
Bagă de seamă (nu mă privește pe mine, ci pe tine) ca nu cândva, din neglijența ta, șoarece sau altceva să atingă sfintele taine, nici să se umezească, sau să se afume, sau să umble cu ele cei profani și nevrednici. Dacă vei ține seama de acestea și de unele asemenea cu acestea, te vei mântui atât pe tine, cât și pe cei ce ascultă de tine”. (Sf. Vasile 15).
Ștefan îi spusese arhiereului că are parohia tatălui său spiritual, Părintele, dar (își) făcu un legământ: în trei ani avea să-și construiască propria-i biserică.
A ȘTIUT DINTOTDEAUNA CĂ ESTE UN ANDROGIN. CĂCI ERA FĂPTURĂ A LUI DUMNEZEU. IAR DUMNEZEU ARE DOUĂ PĂRȚI, UNA MASCULINĂ: DUMNEZEU TATĂL ȘI UNA FEMININĂ: DUMNEZEU FIUL.
Adam este compus din două flăcări divine, cea arzătoare, masculină, dreptatea neiertătoare a lui Dumnezeu Tatăl și cea luminoasă, feminină, iertarea adusă de Dumnezeu Fiul.
Dumnezeu este într-un proces de autorevelație, de autocunoaștere.
După căderea din grație a lui Lucifer, Dumnezeu avea nevoie de un nou conducător al îngerilor.
Și l-a ales pe Adam, care e mai mult înger decât om.
Adam este la început căsătorit cu Sophia, înțelepciunea lui Dumnezeu. Era un echilibru perfect între flacără și înțelepciune, între impulsivitate și calm.
Adam își slăbește conștiința divină. Iar Dumnezeu, în timp ce el doarme, o creează pe Eva, separând flăcările.
În locul Sophiei, Adam o are pe Eva. În locul înțelepciunii, procrearea.
La Platon, în Banchetul, aflăm că la începuturi trăiau pe pământ ființe androgine: doi bărbați, două femei sau un bărbat și o femeie. Arătau ca doi oameni lipiți în spate. (Uneori natura uită de sine și din când în când mai apar copii lipiți. Li s-a spus siamezi, dar de fapt ar fi trebuit să fie numiți androgini).
Zeii se tem de puterea uriașă a androginilor și îi despart. Separate, părțile nu mai fac nimic. Pe pământ domnește o letargie absolută. Tot mai mulți mor de tristețe și dor. Ca să nu rămână fără supuși, adică fără ofrandele aduse de aceștia, zeii le dau un motiv ca să trăiască.
A fost creat Eros, cu scopul de a semăna iubirea în lume. În acest fel oamenii își petrec viața căutându-și jumătatea. Cei norocoși care își găseau jumătatea se contopeau, formând ființa de odinioară.
Androginul este un cuvânt ce provine din altele două grecești: andros – bărbat) și gine – femeie. Androginul este un intersex, un hermafrodit.
Semnul lui, un cerc cu o săgeată și o cruce, e lămuritor.
Dar Ștefan credea că, dacă sufletul e infinit, el și jumătatea lui feminină se întâlnesc în eternitate, traversând erele și spațiile. E un singur suflet și un singur trup, dar de fapt e o funie împletită din raze.
Alteori credea că Androginul e creat dintr-o substanță specială, asemănătoare cu apeironul lui Anaximadru. Pentru că apeironul însemna și el fără sfârșit, din a (fără) și pera (limită, hotar).
Oricum Ștefan realiză că el nu este decât o umbră trecătoare pe pământ a unei mari iubiri universale. Și el sau marea iubire căpăta chip și trup în mii de chipuri celebre, multe iubiri considerate de ceilalți ca fiind imposibile. El și ea se întrupchipau (inventase acest cuvânt și era mândru de el).
Credea că el și ea sunt elementele fundamentale: el – focul și cerul, ea – apa și pământul. La care se adăuga și eterul…
Ștefan se acoperise în timp de răni, de tăieturi, urmare a operațiilor. Parcă ar fi fost străpuns de săgeți. Se gândi la Sfântul Sebastian. Își imagină că este el acel sfânt. Sebastian fusese soldat, căpitan al gărzii pretoriene, chiar senator în timpul lui Dioclețian. A ajutat doi frați creștini să fie eliberați din închisoare. Reușește să convertească la creștinism pe magistrați, pe prefectul orașului, pe fiul acestuia (Tiburtius, după ce îl vindecase de o rană urâtă, la pulpă). Apoi pe alți 68 de cetățeni de vază ai Romei.
Pentru toate aceste fapte și pentru credința în Mântuitor, a fost condamnat la moarte prin săgetare. A supraviețuit săgeților, dar a fost bătut până la moarte cu ciomege, iar trupul i-a fost tăiat în bucăți.
E sărbătorit de biserica ortodoxă pe 18 decembrie, alături de Zoe, soția sa, și de cei împreună cu el: Tranchilin, Nicostat, Claudie, Castor, Tiburtie, Castul, Marcelin și Marcu.
Se credea și Sfântul Ștefan, al cărui nume îl purta. Era mândru că Stephanus, de unde îi venea numele, însemna coroană de flori sau Încununat. El a fost unul dintre cei șapte bărbați „plini de Duh Sfânt și înțelepciune”, care au fost aleși de apostoli pentru a îndeplini calitatea de diaconi.
A fost unul dintre ucenicii lui Iisus Hristos, care îl urmau permanent și pretutindeni și care au asistat direct la faptele sale.
L-a înfruntat pe Caiafa printr-o lungă cuvântare:
„Cum au fost părinții voștri așa sunteți și voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinții voștri?Și au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum. Voi ați primit Legea întru rânduieli de la îngeri și n-ați păzit-o.”
A fost condamnat la moarte prin lapidare. După pronunțarea sentinței, el a avut o teofanie, spunând:
„Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!”
A fost dus în afara cetății și a fost ucis cu pietre, devenind primul martir – primul ucis pentru că mărturisise credința în Iisus.
Urmând exemplul lui Iisus, în agonie aproape, el cere iertare pentru cei care îl ucid.
„Pe mine m-au bătut pietrele. Pe dinăuntru.”
Avea pietre la rinichi, la ficat, în colecist, în tiroidă. Ca și cum ar fi aruncat cineva cu pietre în el. Dar pe dinăuntru.
Era între Sfântul Sebastian și Sfântul Ștefan. Și el nu era decât un om…
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.