Altă dată, în vis, se credea o pasăre Phoenix. Nu mai știa câți ani are. El și pasărea. Unii cred că pasărea trăiește 13000 de ani. Adevărul e că nimeni nu a văzut-o murind. Își face un cuib din plante aromate și tămâie, apoi dă foc cuibului și se adăpostește în el, arzând odată cu ierburile. Din cenușa ei se formează o altă pasăre. Noua pasăre o îngroapă pe precedenta, punându-i rămășițele într-un veșmânt de smirnă și tămâie în formă de ou și le duce la sanctuarul din Heliopolis.  Este un simbol solar al timpului, Imperiului Roman, metempsihozei, consecrației, reînvierii; simbolizează viața în Paradis, Iisus Hristos, Fecioara Maria, virginitatea, omul excepțional…

Ștefan citise mult despre pasărea Phoenix. Pentru că nimeni nu o văzuse, se putea spune orice despre ea. Era văzută ca având culoarea roșie, galbenă, culoarea albastră azurie… Ovidiu afirmă despre ea:

„După ce trăiește 500 de ani, își construiește un cuib printre ramurile unui stejar. În acesta strânge scorțișoară, cuișoare și mir, iar din aceste materiale își construiește o movilă peste care se așază și moare, dându-și ultima suflare. Din corpul Phoenixului părinte, se naște o altă pasăre Phoenix. Când aceasta crește îndestul, va părăsi stejarul și va duce cuibul în orașul Heliopolis, în Egipt, depozitându-l în Templul Soarelui.”

Unii credeau că pasărea se aseamănă cu un cocoș, alții cu vulturul, alții cred că e mai mare decât un struț.

Dar toți vorbesc de penajul colorat unic, cu pete de purpură și aur, întrecând în frumusețe păunul.

În miturile egiptene, pasărea Phoenix, cea mai bătrână ființă din lume, se numește Benu. Seamănă cu o codobatură galbenă. Ulterior e identificată cu un bâtlan.

Benu provine dintr-un verb de origine egipteană și înseamnă a răsări, a străluci.

În mitologia chineză, asemănătoare păsării Phoenix este păsărea fenghung, de fapt o pereche de păsări, feng fiind masculul și huang, femela.

Phoenixul chinezesc are rang imperial. Fenghuang este descrisă astfel:

„…are cioc de cocoș, gușă de rândunică, gât de șarpe, pe trup desene ca de dragon, coadă de pește; din față arată ca o lebădă, din spate ca un unicorn, iar spinarea pare de broască țestoasă.”

Pasărea Phoenix e poate pasărea cea mai evocată în literatură. Au scris despre ea în afară de Herodot, Ovidiu (Metamorfoze), Tacitus (Anale), Plinius (Naturalis historia), Marțial (Epigrame), Filostrat (Viața lui Apollonius dinTyana),  Claudianus (Despre Phoenix).

Ștefan zâmbi amar:

Poate că dacă aș fi fost pasăre și la fel de enigmatic, s-ar scrie și despre mine pagini nemuritoare.

 

SĂ FIE MAXIMĂ TRUFIE SAU URIAȘĂ UMILINȚĂ SĂ VREI SĂ-ȚI RIDICI SINGUR O BISERICĂ? GREU DE SPUS.

Și totuși se hotărâse să facă acest lucru, oricâtă muncă, oricât timp și oricât suflet l-ar fi costat acest lucru.

Într-un fel semăn cu Meșterul Manole. Numai că eu nu-mi voi zidi nicio Ană pentru ridicarea mănăstirii.

Nu avea de unde să știe că avea să se înșele, e drept că la ceva timp de la înălțarea zidurilor.

Dacă voi ridica singur lucrarea Domnului și voi sluji în ea, cred că mă voi spăla de toate păcatele.

Avea o singură roabă, dar două brațe puternice și o inimă mare în piept.

Râul, năbădăios, de munte, cu mult grohotiș, avea destui bolovani pe care îi putea căra până la locul unde avea să se înalțe biserica. De câteva ori pe zi făcea drumul acesta, cu răbdarea unui Sisif.

Muncea tăcut; doar roata roabei, neunsă, gemea și țipa din când în când.

Unii credeau că vrea să-și ridice o cabană sau o locuință de vacanță cum spuneau, mai nou, orășenii. Îl întrebară în câteva rânduri ce vrea să construiască.

Ceva trainic, le spuse enigmatic. Adevărul era că nici el nu știa prea bine ce va reuși să ridice. Sigur, o casă. Dar dacă era casa Omului sau a Domnului, asta se va vedea.

Adusese mulți bolovani, mai mulți decât i-ar fi trebuit. Dar se gândi că îi vor prinde bine și altă dată sau poate că va fi vorba de o extindere.

 

Oricum, la orice casă cel mai important lucru e temelia. Un acoperiș îl mai poți înlocui, temelia niciodată.

A cărat apoi nisip. Cât pentru o plajă întreagă.  Oamenii au aflat până la urmă că vrea să ridice o biserică, biserica lor. S-au oferit să-l ajute. Cu muncă, cu materiale, cu idei. A acceptat cu greu. Apoi a realizat că, în afară de pământul pe care îl primise de la Părintele său, nimic nu era al lui.

A început să picteze icoane. Cu Maica Domnului, cu Iisus, cu Sfinți. Oare ar fi o blasfemie dacă biserica ar avea ca hram numele său, adică Sf. Ștefan?

Apoi se liniști: Sfântul Ștefan este primul martir după Hristos. A fost lapidat, zâmbi, nu cu bolovani ca aceștia, și a fost primul care a văzut cerurile deschizându-se:

„IATĂ VĂD CERURILE DESCHISE ȘI PE FIUL OMULUI STÂND DE-A DREAPTA LUI DUMNEZEU”.

Așa să fie… și cuvintele acestea le voi scrie la intrare. Și, asemenea lui Iisus, și Ștefan a cerut iertare pentru cei care îl ucideau.

Înainta greu, icoanele trec prin atâtea etape, vreo 40, așa încât sunt puțini iconari adevărați.

Adormea în brațe cu Cartea de pictură a lui Dionisie din Furna. Acolo se afla totul: ce materiale trebuia să folosească, proporțiile, culorile, prepararea lor, cum trebuia înfățișat fiecare sfânt.

Bârnele parcă se așezau singure, unele peste altele. Deprinsese repede meșteșugul îmbinărilor lor. Nu vru să folosească niciun cui. În Casa Domnului cuiul nu este dorit. Pentru că amintește de Patimile Mântuitorului. Folosea doar lemnul. Coadă de vulpe, coadă de rândunică, dinți de lup.

Mai erau câteva probleme, dintre care una importantă: clopotul. Ce biserică e aceea fără clopot?

Pentru moment se gândi la un clopot de lemn, la o toacă adică. Dar avea nevoie de un clopot de bronz, pentru ca glasul lui să umple văile și munții. Și apele. Și atunci s-a petrecut o minune, una dintre multele minuni care i se întâmplaseră în ultimul timp. Au venit la el țiganii. Erau căldărari, făceau vase de aramă, alambicuri pentru țuică. „Și noi suntem creștini. Și noi vom veni la această biserică. Va fi și a noastră.”

Îi dăruiau metalul, dar se oferiră și să-i confecționeze un clopot așa cum știau ei. „Cum nu trece apa și aerul prin cazanele noastre, așa nu va trece nici sunet străin prin acest clopot.”

Lucian Strochi