Căruța era mai domnească, avea covoare puse chiar pe lături, cu cai puternici și nervoși, care băteau pământul cu copitele puternic, ori de câte ori erau opriți. Ca și cum ar fi vrut să meargă continuu.

Accidentul s-a produs în jurul orei 18, 18 și ceva. A fost vorba de impactul dintre căruță și un tren de marfă. Dacă ar fi fost personalul, poate că mecanicul ar fi putut să frâneze.

De fapt nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu adevărat.

Căruțașul a încercat să se strecoare între cele două bariere. Fluierul locomotivei a speriat caii. Aceștia s-au întors întâi de-a latul, apoi s-au izbit de barieră.

Trenul a spulberat totul: cai, căruță, căruțaș, preoteasă, fată. S-a oprit greu, la vreo sută de metri de locul impactului.

Preoteasa fusese aruncată din căruță și părea cel mai puțin lovită.  A ajuns chiar la spital. S-a stins însă a doua zi dis-de-dimineață.

Caii și fetița fuseseră sfâșiați de tren și de faptul că fuseseră târâți atâta distanță. Carne, sânge, oase; o priveliște de nesuportat. Cineva a spus, ceva mai târziu: parcă un lup de fier a sfâșiat tot ce era viu.

Căruțașul murise lovit de lemnul căruței, de oiște, i se sfărmase capul și i se împrăștiaseră creierii.  Caii și cei doi au fost adunați, bucată cu bucată, în pături. Așa au și fost înmormântați. Și caii au fost înmormântați. În fond, muriseră alături de oameni, slujindu-i. Dacă n-ar fi fost în hamuri, trăgând la căruță, ar fi scăpat probabil.

Preoteasa a mai vorbit câteva ore. Nu despre accident. Mintea ei refuza să-l accepte, refuza să creadă, să accepte că fata ei, iubita ei fată era moartă, mutilată, de nerecunoscut. A povestit că își revăzuse întreaga viață, ca într-un film derulat rapid, din ce în ce mai rapid, până la momentul accidentului. A murit într-un suspin prelung.

Concluzia medicilor a fost  consemnată sec în certificatul de deces. Murise din cauza unor lovituri care îi pricinuiseră „răni incompatibile cu viața”. Se făcuseră, conform uzanțelor, și necropsiile, deși motivul morții era clar. Acolo  s-a descoperit, cu surprindere, că Paraschiva nu mai era fetiță, că avusese loc o deflorare,  ceva mai veche.

Preotul se comporta ciudat: părea absent. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu plângea, nu striga, nu scotea un cuvânt. Privea în gol. Era de față la anchetă, răspunsese mecanic la câteva întrebări. Apoi s-a întors la biserică și a aprins lumânări. Multe, câte avea în biserică. Pentru nevastă, pentru fiică, pentru căruțaș, pentru cai. Poate și pentru mecanicul de locomotivă și pentru el.

Mecanicul plângea amarnic și încerca să spună, printre noduri și sughițuri, că și el are nevastă și copil, că nu a putut opri trenul, că îi pare nespus de rău, că nu știe ce o să facă, dacă o să mai conducă vreodată un tren.

Oamenii nu-l vedeau vinovat și nici nu era. La o ciocnire dintre un tren și un alt autovehicul, mecanicul de locomotivă nu e niciodată vinovat. Trenul merge doar pe șine, nu poate ocoli un obstacol, nu poate opri în câțiva metri. Dar omul era șocat și anchetatorii nu au putut afla mare lucru de la el. Mereu spunea altceva: aceeași poveste, dar cu multe alte detalii.

Preotul nu putuse ține el însuși slujba de înmormântare. L-au ajutat doi colegi de la alte parohii. Nu a făcut decât să-și țină de mână soția,   s-o sărute pe frunte, să îmbrățișeze sicriul fetiței. Nu plângea, dar avea ochii de parcă ar fi trecut prin deșert și nisipul i-ar fi intrat în ochi.      Într-un târziu, a spus în șoaptă: „Dumnezeu să le ierte…”.

Se spune că soțul știe întotdeauna cel mai puțin despre soție, despre casă.

Lumea știe tot și, dacă nu știe, inventează, completează, face legături, pune întrebări, oferă răspunsuri. Așa că se știa câte ceva despre  dragostea bolnavă dintre Taisa și Viviana, ba chiar că ar fi știut și Paraschiva despre acea dragoste.

Vreo doi puseseră lucrurile cap la cap și credeau că și Paraschiva trăia cu ele acea stranie poveste de dragoste, chiar dacă nu se mai pomenise ca o femeie să se iubească așa cu propria fiică, mai mult, să o împrumute și alteia, cu care se iubea și ea, la rându-i.

Dar zvonurile acestea se întretăiau, se izbeau unele de altele, păreau un roi de viespi întărâtate de fum, moartea năprasnică a celor două nu calmase lucrurile, ba chiar le inflamase și mai tare.

Mulți îl compătimeau pe preot, ce ghinion, ce poveste ciudată, ce diavoliță ținuse pe lângă  el acasă, pe lângă casă, mai mult, trăise cu diavolița și ea îi făcuse un copil, care și ea poate că semănase cu mama ei. Alții îl învinuiau pe el, își neglijase femeia, pleca prea mult prin sat și o femeie neglijată ori își găsește pe altul, ori săvârșește cine știe ce alte blestemății; părea prea rece, prea fără vlagă, parcă nu era din carne și oase.

Unii credeau că el știa de fapt totul, ce nu știe un preot, dar acceptase situația, ținea prea mult la parohie și accepta toate capriciile unei neveste perverse și nebune, bețive și curve.

Alții credeau că el nu știa nimic, că era prea visător, așa cum nu trebuie să fie un bărbat, un preot, adică cineva care cunoaște atât de bine, ca nimeni altul, viața și moartea, iubirea și neiubirea.

Lucian Strochi