Așa că acum comuna nu mai era comună, ci se despărțise, se împărțise și oamenii se potoliră cu greu, în câteva  luni, ca la un cutremur puternic, însoțit apoi de mai multe replici.

Și moartea lor năprasnică, fu înțeleasă și acceptată ca o pedeapsă de la Dumnezeu, pentru încălcarea legilor firești ale Firii.

VENISE MULTĂ LUME ÎN BISERICĂ, NEAȘTEPTAT DE MULTĂ.

ERA VARĂ, PERIOADA VACANȚELOR ȘI A CONCEDIILOR ȘI ZI DE DUMINICĂ, OMUL STĂ MAI MULT PE LA CASA LUI ȘI MAI RAR PE LA CASA DOMNULUI. Practic, dacă intrai, nu prea mai puteai ieși. Și locurile de pe scaune fuseseră toate ocupate.

Era 23 iulie, Duminică, atunci când se prăznuiesc Aducerea moaștelor Sf. Sfințit Mc. Foca, Sf. Mc. Apollinarie, Vitalie și Valerie, a 7-a Duminică după Rusalii. Avea să vestească Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum.

La Vecernia mare de Sâmbătă seara se cântase Fericit bărbatul, apoi Slavă (a Sfântului) Și acum…, Domnul a împărățit și, la Binecuvântarea pâinilor, Născătoare de Dumnezeu Fecioară (de trei ori).

La Utrenie cântă împreună cu corul Dumnezeu este Domnul, apoi Troparul Învierii (de două ori), Slavă (a Sfântului) și Și acum … (al Născătoarei).

Urmau cele două Catisme, Sedelnele Învierii (din Octoih), Binecuvântările Învierii, Ectenia mică, Ipacoi al glasului, Antifoanele glasului de rând, Prochimenul și Evanghelia Învierii, a 7-a, Învierea lui Hristos văzând… psalmul 50. Urmau Catavasiile: Deschide-voi gura mea…

Toate acestea și cele ce mai urmau se găseau frumos rânduite în Anuarul liturgic și tipiconal pe anul în curs și nu se abătea nici cu o iotă de la acest tipic.

Era sever cu el și cu ceilalți, chiar dacă se îndoia că unele pilde, care se refereau la fapte și oameni de demult, din alte țări, cu nume străine, ciudate (și oamenii și țările), ajungeau la sufletele enoriașilor săi. Dar compensa totul cu o neobișnuită căldură a glasului, a privirii și a cuvântului –  ca atunci când i se spovedea cineva…

„Am simțit întâi mirosul. În biserică mirosurile se împletesc, se înnoadă, se răsucesc. Cel de tămâie cu cel de lumânare arsă. Cel de bărbat, iute, aspru, cu cel de femeie, mirosind a lapte și uneori a gătit. Oricât și-ar primeni oamenii veșmintele.

Acum era un miros nou, înecăcios, un amestec de lemn ars, de smoală și de încă ceva. Și atunci în creieri mi s-a înfipt o spaimă sau un gând: „Arde biserica !”. Focul începuse dinspre ușă, cum era mai rău, și se îndrepta spre altar. Am ridicat brațele încercând să liniștesc oamenii.

Dar ei se întorseseră cu spatele la mine. Încercau să scape, să iasă, să fugă. Era o furie mută, dar teribilă. Fiecare căuta să scape. Nimic altceva nu mai conta.

Eram liniștit. Poate că îmi venise sorocul. Ridicasem biserica, era a mea. Ar fi trebuit să fiu fericit. Dar trebuia să și plătesc. Asistasem la o crimă în două acte și nu făcusem nimic, nici atunci și nici după aceea. Se gândi la mitul păsării Phoenix. Se arunca în foc, pentru a învia din propria cenușă. Dar oare pasărea era vinovată cu ceva? Asta era întrebarea. Acum va muri demn. Zâmbi:

„Oamenii vor spune: a murit precum un  comandant de vas, care își părăsește ultimul corabia.”

Se hotărâse. Așa va face: va rămâne în mijlocul bisericii să înfrunte focul și fumul. Să vadă cum i se prăbușește biserica, munca sa, iubirea sa, iertarea sa. Dar oare după asta voi fi iertat cu adevărat?

Preoții nu au voie să se sinucidă. Indiferent de motiv. A-ți curma singur viața, asta înseamnă o sfidare a lui Dumnezeu. Dar poate că plătind o moarte cu o altă moarte, o viață cu o altă viață, va fi iertat.

Lucian Strochi