DONATORII DE SUFLETE (37)

Și atunci am văzut-o. Căzuse, sau leșinase, sau… Vreo doi oameni trecuseră peste ea, călcând-o. Nu era decât un obiect, stânjenitor, pus pieziș, ca o piedică. Nici nu o vedeau,  privirile lor erau ridicate spre ușă. De acolo venea aerul rece, proaspăt și salvarea.

„Era îmbrăcată într-o rochie albă, destul de largă. Am luat-o în brațe. Am întors-o cu fața spre pieptul meu, era un copil, o fetiță de vreo doisprezece ani. Cu sânii abia înmuguriți. Cu picioare și brațe subțiri. Destul de ușoară. Am ridicat-o în brațe și am pășit așa prin biserică. Părea moartă, dar, la un moment dat, s-a răsucit ușor spre mine. Sau am răsucit-o eu, nu mai știu. Și atunci i-am prins fața cu mâna stângă, iar sânii ei i-au întâlnit pe ai mei. Nu respira. Am strâns-o, instinctiv, puternic. Inima îmi bătea nebunește, de spaimă, de disperare. Aș fi vrut să plâng, dar nu aveam când.

Și atunci pieptul ei a tresărit ușor și inima ei a început să bată.

O clipă am zâmbit:

Pentru înecați există respirația gură la gură. Pentru cei care trec proba focului, e respirația inimă la inimă.

Am ieșit, pășind parcă cu picioarele altcuiva. Apoi am căzut, m-am prăbușit împreună cu ea. Nu apucasem să-i dau drumul. Pe urmă, nu mai știu ce s-a întâmplat…

A venit peste mine o mare lumină, ca un cerc uriaș sau ca o aureolă. M-a îngenunchiat. Iar eu am părăsit această lume. Când mi-am revenit, tușeam. Beam apă și tușeam groaznic.

Fata aceea, pe care o crezusem chiar moartă, îmi dăduse cana cu apă. Plângea stins. Nu se bucura că a scăpat cu viață. Prin nu știu ce minune, nu a murit nimeni. Au fost câțiva la spital, vreo doi mai grav, inhalaseră aer și fum fierbinte.”

„Când l-am văzut, am crezut că s-a petrecut o minune. Ieșea din biserică, îmbrăcat în negru, cu o cruce de argint pe piept. Crucea nu se prea vedea acum, dar eu știam că era acolo.

Era învelit în aburi subțiri, fierbinți, dar care păreau, nu știu de ce, albi ca niște norișori.

Ducea ceva în brațe și m-am gândit că erau odoarele de preț ale bisericii pe care încerca să le salveze de foc și pară. Numai că nu erau odoarele, nu ar fi avut timp să le strângă.

Ducea în brațe un copil care leșinase, de spaimă, de fum, poate de amândouă.

Deasupra lui era o aureolă. Poate că așa cădea peste el lumina de la candelabru și lumina aburii aceia care îl învăluiau, ca și cum ar fi vrut să-l apere. Dar aburi groși îi ieșeau și pe gură. 

S-a prăbușit, întâi în genunchi, apoi de tot, ca și cum ar fi vrut să-l roage o clipă pe bunul Dumnezeu să-i apere pe amândoi. Apoi trupurile enoriașilor s-au vânzolit și nu l-am mai văzut. Am înțeles că până la urmă au scăpat… și el și fata.”

„Nimeni, în afara Mariei, n-a știut că e ziua mea. Maria a venit să mă roage să vin în corul lor, știa că aveam voce frumoasă și lor li se îmbolnăvise solista. Eram catolică, dar cântecele religioase sunt de multe ori la fel. Mai ales dacă sunt compuse de compozitori celebri.       E drept că unele sunt în latină…

Biserica avea amenajate balcoane pentru trei coruri: unul în stânga altarului, unul în dreapta și cel de-al treilea deasupra ușii de la intrare.

Preotul s-a uitat lung la mine. Curios, nu mă recunoscuse, deși mă salvase de trei ori până acum.  Dar atunci când salvezi cu adevărat un om, trebuie să-i uiți chipul și numele. Altfel se cheamă trufie.  Așa că mă uitase. Se întreba cine sunt, de ce nu mă știa ca pe celelalte coriste. Mi-a plăcut privirea lui. Părea un om bun. Făcea o repetiție astăzi, chiar înainte de slujbă. Apoi ne-a rugat să mai rămânem. „Muzica vine de la Dumnezeu. Așa își spune el adesea cuvintele. Oamenii nu fac altceva decât să-l imite.”

Aveam  o voce frumoasă, se distingea ușor de ale celorlalte, iar preotul a ridicat spre mine privirea, recunoscător, aflase despre mine că sunt catolică și că venisem s-o ajut pe Maria din prietenie, chiar de ziua mea și mi-a spus în șoaptă: „Ai voce de înger. Nu am auzit prea mulți îngeri cântând, dar glasul tău trebuie să fie al unui înger.”

Lucian Strochi