DONATORII DE SUFLETE (38)
A fost o slujbă frumoasă și eu am ascultat-o cu atenție. Așa cum asculți un cântec nou, un text nou. Oamenii erau tăcuți, nu vorbeau nici în șoaptă, nu se foiau, păreau statui.
Apoi s-a întâmplat ceva. De undeva, din stânga mea, a izbucnit focul. Și un fum negru, înecăcios, care ne-a învăluit imediat. Celelalte fete au coborât repede, înspăimântate…Eu nu știam ce să fac. Eram chiar în mijlocul corului. Apoi au venit peste mine focul și fumul și am simțit în mine un copac de foc. Cu coroana în plămâni și cu rădăcinile în cap. Am ajuns totuși jos, dar picioarele nu m-au mai ținut și am căzut. Am simțit peste mine picioarele altor oameni: grăbiți, înspăimântați, orbiți de frică și poate de durere.
Nu-mi era frică, în mine era o uimire înaltă și câteva gânduri: „Cum, o să mor chiar de ziua mea? De unde pornise focul? Nu cumva din cauza mea care îmi părăsisem credința și atunci Dumnezeu…”. Gândurile se năclăiau, deveneau tot mai grele, de smoală topită. Apoi am murit. Adică n-am mai știut de nimic.
Preotul m-a luat în brațe și m-a scos afară. Inima mea se oprise, dar inima lui, bătând nebunește, a repornit-o și pe a mea. Bătând și ea nebunește, dar recunoscătoare. Apoi, la câțiva pași de ușa bisericii, a căzut și el. Pentru câteva clipe nu am văzut nimic, mă durea tot corpul. Mă dureau și inima și plămânii și splina și mușchii și oasele. M-am târât și i-am adus apă. Știam că are nevoie de apă. Apa e viață, fără ea nu putem trăi.
Și-a revenit greu, a tușit mult, mi-era milă de el, mă simțeam vinovată, dacă nu eram eu, atunci el ar fi ieșit mult mai repede, de ce o făcuse, de ce mă salvase tocmai pe mine, poate pentru că eu eram oaspetele său, poate pentru că eram un copil care trebuia să mai trăiască mulți ani de acum încolo.
M-am îndrăgostit de el cu toată puterea ființei mele. Știam că fusese căsătorit, aflasem că avusese și o fetiță, dar mai știam că e foarte bolnav, că avea probleme grave cu inima și cu plămânii, și care acum cu siguranță se accentuaseră, mă îndrăgostisem de el, deloc vinovat, nu aveam nici paisprezece ani și chiar mă plimbam cu un băiat care mă și sărutase de două ori, dar acum era altceva, era o dragoste de dincolo de noi, o dragoste aproape de religie și atunci mi-am spus: „Dacă cineva, mama de pildă, va citi aceste rânduri și eu nu aș mai fi, adică aș muri într-un accident și aș fi în moarte cerebrală și aș putea salva de la moarte oameni, aș vrea un lucru: inima mea să bată în pieptul lui, căci el are nevoie de o altă inimă, iar eu nu. Și prin el, inima mea va trăi mereu.”
…Am scris acestea și le-am subliniat, ca să fie mai ușor de găsit.
Sigur, nu mă gândeam la moarte, eram încă un copil și copiii nu au sentimentul morții, dar era așa, o prelungire de gând și de vis… și chiar am plâns când scriam aceste rânduri și îmi părea rău că el va muri înaintea mea și eu nu-l voi putea ajuta, așa cum o făcuse el, aș fi vrut să devin un medic renumit, care să inventeze o inimă artificială, perfectă, identică cu a lui, dar sănătoasă, care să-l ajute să mai trăiască ani buni, căci era un om minunat și asemenea oameni trebuie să trăiască cât mai mult.”
„Atunci când am văzut focul, nu știu de ce, dar nu am avut un sentiment de frică, ci unul de mulțumire, de adâncă liniște. Focul arde, dar purifică. Să mori în propria ta biserică, pentru păcatele tale știute și cele neștiute, pentru cele făptuite și pentru cele nefăptuite, ce minune! Așa că am stat clipe bune văzând șerpii de foc încolăciți pe lemnul scump, aurit sculptat, lemn de trandafir, de cireș, de tei și de paltin și m-am gândit la faptul că crucea pe care o purtam pe piept, dar care se afla și pe biserică, unea cele patru elemente: focul, apa, aerul și pământul. Și iată focul venea peste mine, trup de apă ce aveam să mă ridic ca abur, și peste mine, trup de pământ ce aveam să devin cenușă și peste trupul meu de aer, care părea că deja se ridicase la ceruri. Și am privit spre ferestre și le-am găsit în dreapta și în stânga mea și spre sud așa cum sunt așezate ferestrele în biserici, căci ele sunt lumină și sunt ale Fecioarei, căci ele sunt pătrunse de lumină, dar nu luminează. Și am mai văzut Îngerii, Arhanghelii, Serafimii și Heruvimii și am zis:
„Vino, Arhanghele Mihail, și ne izbăvește de balaurul focului, vino, Arhanghele Gavril, și vestește voia Domnului și vino, Arhanghele Rafael, să ne vindeci de păcate și să ne duci pe drumurile știute doar de tine.”
Și atunci am văzut apa, în butoaie uriașe, chiar la intrare, apă sfințită și cineva a vărsat butoaiele strălucitoare ce păreau de argint din cel mai fin și apa s-a prelins și a oprit focul să se prelingă.
Și atunci am văzut pământul, prin ușa care se deschisese. Și pământul se înălțase spre cer și era lumină și am știut atunci că trebuie să pășesc pe el ca pe nouri, spre izbăvirea mea și a celorlalte suflete.
Și atunci am văzut nevăzutul, un aer mai străveziu decât aerul și atunci am știut că trebuie să-mi salvez sufletul și măcar încă un suflet. Și atunci m-am aplecat ca într-o închinăciune și am ridicat trupul acela alb de fată, mai ușor ca o pană, căci era trup de aer și am purtat acel trup să se întâlnească cu alt aer, învelit în altă lumină.
Și ea părea o mireasă purtată pe brațe în noaptea nunții sau un trup glorios ce trebuia adorat într-o procesiune sacră.”
„Mi-a fost rușine că nu eram acolo, că nu îmi salvasem eu fata, ci altcineva, un străin, și mi-am amintit că nici la naștere nu i-am fost mamă pe de-a-ntregul. Căci am strâns-o la piept, cu dragoste, dar nu am alăptat-o, din pricină că laptele meu era otrăvit și a trebuit să-i dea piept și sân sora mea care născuse și ea și care avea lapte destul.
Numai că fata ei a murit repede, ciudat, medicii au vorbit de o anomalie a inimii, dar adevărul nu-l vom ști niciodată. Așa că ieșise cu fata mea pe stradă și lumea o felicita, crezând că e fata ei. Și ea nu a spus nimic, părea mândră de copilul ei, deși durerea ei era peste marginile firii.
Și atunci am fost geloasă și am găsit o doică, pentru că mi-a fost frică să nu îmi pierd copilul.
Fata mea mă iubește, dar s-a îndepărtat oarecum de mine, are mai multă încredere în jurnalul ei, cu care vorbește mereu și căruia îi încredințează gândurile cele mai ascunse.
Nu știu dacă știe că i-am găsit jurnalul, e un fel de joacă între noi, așa putem comunica mai ușor, cu un fel de mediator, ea a ales forma asta și eu am acceptat-o.
Sau poate că ea nu știe nimic și eu sunt un fel de hoață, hoața sufletului fiicei mele, dar cred că e spre binele ei, o pot ajuta din umbră, îmi descopăr cu uimire fata, e diferită de cum credeam eu că e, poate că aș fi vrut să fie doar o copie a mea, dar ea e altceva. M-am hotărât să-i respect gândurile, dorințele, chiar dacă ele nu coincid cu ale mele.”
„L-am vizitat la spital. Mi-a zâmbit obosit:
„Ai venit să mă vezi, micuțo.”
Ochii, doar ochii i s-au luminat pentru o clipă. Ca și cum ea, lumina, ar fi trecut pe lângă noi doar o clipă.
„Vezi, îmi pare rău că am doar o inimă și aceea obosită. Aș vrea să am o inimă puternică, să bată pentru toți oamenii, dar eu nu am decât o inimă obosită.”
„Mi-ai salvat viața.”
„Nu e adevărat. Mi-am salvat-o pe a mea. Te-am luat doar cu mine, pentru că erai acolo și nu puteam să te las să te înnegrească fumul și focul. Nu știu dacă te-aș fi salvat dacă nu aveai rochie albă. Poate că nu te-aș fi văzut. Poate că…”
Lucian Strochi