A tușit scurt, dureros și eu am simțit stelele galbene care îi prinseseră creierii. I-am sărutat mâna. Curios, nu și-a retras-o. Sau poate că era prea obosit să mai facă și acest lucru.”

MULT TIMP A CREZUT CĂ TOȚI OAMENII SUNT MEREU SĂNĂTOȘI, CĂ SE NASC ȘI TRĂIESC SĂNĂTOȘI, ȘI CHIAR ATUNCI CÂND MOR, MOR SĂNĂTOȘI, adică sunt sănătoși pe cealaltă lume, că nu există boli și bolnavi, că omul crește precum un copac, firesc, toate la vremea lor, înălțime, greutate, griji, bucurii. Adică trunchi, crengi, frunze și fructe. Firesc, ciclic, după un ceasornic impecabil, imuabil al naturii.

Se modificau toate, și dinții, și părul de pe față, și vocea, și toate celelalte schimbări, mai mult sau mai puțin vizibile: însingurare, dorința de a te dărui ființei iubite,  coșuri pe față.

Mai importante i se păreau  celelalte schimbări, dintre care cea mai importantă era cea de mediu, inclusiv noile și vechile cunoștințe, căci prieteni buni nu prea știa să fi avut.

Crescuse mai înalt decât cei de aceeași vârstă, era cu aproape douăzeci de kilograme mai greu, părul se închisese puțin, dar tot blond rămăsese. Despre minte ce putea să spună? Prindea ușor totul din clasă și îl mira faptul că asta nu se întâmpla cu toți ceilalți copii.

Punea ezitările lor, neștiința lor pe seama emoțiilor sau a lipsei de atenție la explicațiile învățătorilor, profesorilor, într-un cuvânt ale celor mari.

Îl mai durea câte o măsea, mai răcea uneori, făcând febră ușoară, îi mai curgea nasul, dar cam atât. Cel mult îl dureau ghionturile, pumnii, palmele pe care orice copil le încasează de la alți copii, de la cei mai mari decât dânsul, fie că era vinovat, fie că nu.

Nu-și scrântise vreun picior, nu-și dăduse peste cap vreun deget, își tăiase uneori pielea sau chiar carnea, dar nu era ceva de speriat, nu se infecta, în două trei-zile uita de rană.

Când au început durerile, nu știa ce să facă. Simțea în dreapta, deasupra piciorului drept o durere ascuțită, puternică, ce părea un cuțit înfipt acolo. Nu cunoscuse vreodată o tăietură de cuțit, dar își imagină că așa trebuia să fie.

Apoi durerea, la fel de atroce, se muta în stânga, iar în cele mai multe momente îl durea tot abdomenul; până la urmă se duse la un doctor. Acesta avea mâinile păroase  și aspre de parcă ar fi făcut munci fizice, îl pipăi cu atenție, se uită și la ceas, de ce oare, îi ascultă cu stetoscopul bătăile inimii, îl puse să respire adânc, oftă, scrise ceva  într-un registru, îi dădu o rețetă, apoi îi spuse cu o voce puternică, de bas:

„Te-am programat, peste o săptămână, la ora 12, pentru operație. Trebuie să-ți fac o apendicectomie.”

Îi mai puse câteva întrebări de rutină și concluzionă:

„Bine atunci.”

Nu-și făcea prea multe probleme, nici nu știa prea bine ce e o operație, ce poate fi mai mult decât o tăietură, mai superficială sau mai profundă, mai amplă sau doar de doi-trei centimetri, depinde.

S-a dus pregătit, adică s-a spălat cu atenție, și-a luat schimburi curate, inclusiv papuci și ciorapi albi, totul era de fapt alb, albul este culoarea spitalului.

Ajunse destul de repede în sala de operație, de fapt o targă peste care se aflau, e drept, impresionant, câteva reflectoare care se pare că se puteau roti în funcție de situație, câteva persoane în alb, dintre care trei bărbați și trei femei, înțelesese că pe lângă chirurg stătea anestezistul, mai târziu avea să afle cât de important este un anestezist, cât de mult contează reușita unei operații de prestația lui și, desigur, surori, asistente, infirmiere, nu le puteai deosebi decât după halate, infirmierele aveau halate verde – deschis, cele în halate albe puteau fi orice, surori, asistente și chiar doctorițe.

Fu pus să se dezbrace, de tot – întrebă el și doctorul îi spuse da, de tot, la operația asta nu te pot opera prin chiloți, se uită la femei, să le vadă reacția, era totuși un bărbat gol, dar femeile păreau aparent preocupate de altceva, de instrumente, de medicamente, de pansamente, de orice, numai de persoana lui, nu.

Anestezistul îi spuse să-și îmbrățișeze genunchii cu brațele, mai mult cu pieptul, astfel încât să rămână liberă și ușor curbată spinarea, îi făcu o injecție dureroasă, dar suportabilă, auzi chiar scrâșnetul osului pe metal sau invers, injecția nu era mai dureroasă decât altele, apoi simți o ușoară amețeală, lumina se reduse treptat și, când se trezi, era deja operat, medicul îi spusese admirativ, pe jumătate ironic, ai fost cuminte, te-ai comportat bine, zâmbi și el și gândi:  Și ce aș fi putut face? Să fug de pe targă…, dar păru să adoarmă din nou și medicul îi spuse, puțin îngrijorat, ai dormit destul, stai treaz și nu mișca până când îți spun eu că poți să te miști, mai ales capul să nu-l miști, se lansă într-o discuție din care el nu înțelegea mare lucru, doar sintagme medicale, străine lui erau aruncate pe rând în aer: lichid cefalorahidian, anestezie locală, post-operator, anestezie totală, medicamentație…

Apoi avu plăcerea și surpriza să fie vizitat de către o fostă colegă de școală, acum asistentă la chirurgie, asistase și ea la operație, el se roși atunci, îl văzuse gol, nu știa dacă era măritată sau nu, o plăcuse cândva și se pare că și ea îl plăcuse pe el, dar, dincolo de unele săruturi nevinovate și de strângeri de mâini ce promiteau multe, n-a fost nimic altceva, apoi s-au pierdut unul de celălalt și iată că se regăseau acum, ea era repartizată chiar la salonul lui, îl întrebă oarecum profesional, ce tip de anestezie i se făcuse, locală?, era mirat, doar fusese și ea acolo, sau mă întreabă ca să-mi facă conversație, se gândi că injecția i se făcuse între două  vertebre, prin urmare i se făcuse o anestezie locală, anestezie locală, confirmă și ea  îi spuse, atunci, dacă vrei și poți, te poți plimba… nu imediat, dar, cât de curând, îți poți mișca și capul…

…Eram bucuros că pot să mă mișc, eram într-un salon cu șase paturi, toți pacienții erau operați, se părea că eu avusesem cea mai simplă operație, ca dovadă că mă puteam mișca, ceilalți gemeau, dacă nu ar fi făcut-o, ai fi putut crede despre ei că nu sunt decât cadavre; trupurile erau nemișcate, toate cu fața în sus.

Mă mișcam printre ei, le-am adus și turnat chiar apă în cană, asta a durat nu mai mult de două ore, apoi, brusc, m-a apucat o durere cumplită de cap, atât de cumplită, încât îmi venea să mă arunc de pe fereastră și aș fi făcut-o, dacă nu era gândul că până la fereastră capul m-ar fi durut insuportabil, așa aveam speranța că mai pot rezista, nu mult, nu știam ce trebuie să fac, păream prins într-o menghină care se strânsese necruțător, a venit medicul, m-a ascultat cu atenție, apoi mi-a spus un lucru aparent surprinzător, bea, bea cât poți să bei, dar numai bere, apoi mi-a vorbit ceva despre anestezia care ajunsese în cerebel, aproape nu-l mai auzeam de durere, și berea va înlocui lichidul – cred că a spus cefalorahidian, și mi-a adus chiar el o navetă de bere, 12 sticle, pe care a pus-o lângă noptieră și am început să beau, eu care nu prea beau, nu mi-a plăcut niciodată băutura, deși un preot care nu bea se cheamă că nu e preot, e obligat prin profesie să bea, am băut o sticlă, apoi încă una și încă una.

Lucian Strochi