DONATORII DE SUFLETE (40)
Acum nu mă mai puteam mișca, infirmierele veneau cu „rățoiul”, vasul de sticlă în care urinam, nu le deranja asta, ba chiar părea să le amuze, le-am întrebat de ce zâmbesc și una mai îndrăzneață mi-a spus, nu vedem în fiecare zi scula popii, o spuneau fără rușine, apoi m-au liniștit, câte nu ne sunt date să vedem într-un spital, aici omul vine ca pacient, îi vedem goi, așa cum au apărut pe lume. În loc să mă tulbure, să mă amețească, berea m-a limpezit, migrena aceea teribilă sau ce o fi fost a dispărut, ca luată cu mâna.
Am fost externat, am ajuns acasă, am crezut că operația reușise, mă operase cel mai celebru chirurg al orașului, o stradă îi purta deja numele, i se spunea chiar doctorul Stradă, era într-adevăr foarte bine, operația reușise, dar a trebuit să iau una dintre acele bacterii nenorocite care mai bântuie prin spitale și, dacă la început eram încântat de cât de repede se cicatrizează tăietura mea, cât de albă ajunge, am văzut cum albul se transformă în cenușiu, iar rana începe să pulseze și apoi chiar să doară, s-a acumulat repede puroi, incredibil de mult, exista pericolul unei peritonite sau chiar al unei septicemii, am fost reinternat, operat din nou, ceva mai jos de prima cicatrice; mă operase un alt medic, și acesta foarte bun, avea doctorat în medicină, nici nu a stat prea mult pe aici și și-a găsit un post în București, fiind foarte apreciat și acolo.
A început să facă naveta casă – spital, i se tăia câte un centimetru din furtunul de cauciuc înfipt direct în rană, sau așa credea el, i se spunea dren, a fost uimit să vadă cât de adânc fusese tăiat, tăiau o bucată și nu se mai termina, a durat aproape o lună până s-a făcut bine.
În spital, dar și acasă, nu făcea mai nimic, locul rănii, faptul că era în mijlocul trupului îl împiedica să facă vreo activitate concretă, mergea greu, avea dureri, și atunci, pentru prima oară, s-a gândit de ce făcuse tocmai el apendicită, apoi s-a gândit la toată viața lui de până atunci, poate că Dumnezeu vrea să mă încerce, sau să mă facă perfect sau cât mai aproape de perfecțiune.
Și cum apendicele este un atavism, o relicvă, un lucru inutil, Dumnezeu a vrut să-l elimine din corpul meu. Era prima dată când se gândea la așa ceva, că s-ar putea să fie un ales, evident nu putea discuta asta cu cineva, ar fi râs, ar fi crezut poate că nu e în toate mințile.
Câți nu se cred Dumnezeu sau măcar Iisus Hristos, ținu deci observația doar pentru el, se gândi cu umilință la asta, că fusese ales, poate că sunt mai mulți aleși, dar ei nici măcar nu își dau seama de asta, și dacă nu era așa, bine că se terminaseră toate, fără alte complicații, abia acum își dădu seama cât de dependent este de munca lui, deși oamenii nu-l lăsau în pace, îl căutau acasă, el îi primea pentru că era un suflet generos, dar și pentru că se plictisea singur.
Se gândi să se urmărească cu mai multă atenție, să-și fie un fel de martor, care să observe, să îl observe. Și deveni și mai bun, și mai inspirat, și mai generos, nu doar cu oamenii, dar și cu celelalte făpturi ale Domnului.
Renunță aproape la carne, orice bucată de carne o mănânc eu e poate o viață luată, ucisă. Vreo câțiva ani reveni la vremurile de odinioară, atunci când avea o sănătate de fier, așa încât apendicita părea un episod neplăcut, dar numai un episod.
Dar tot atunci se petrecură câteva lucruri pe care nici el și nici ceilalți nu le putuseră explica. Salonul lui, al doilea, cel în care fusese adus după a doua intervenție, purta numele deloc încurajator de Anticamera Morții.
Doar de aici, nu din alte saloane, plecau tărgile cu morți pentru morgă, uneori câte două, trei pe zi sau pe noapte. Aici erau aduși cei cu operații grave, bolnavi aflați adesea în stadiu terminal.
El nimerise acolo din greșeală sau mai degrabă pentru că nu mai erau paturi în altă parte.
Lângă patul lui era patul lui Dușă, un om simplu, muncitor în construcții, zidar, cu niște palme enorme, cât niște lopeți; și, când le închidea, pumnii păreau adevărate buzdugane.
Dușă era un om blând, tăcut, nu știai ce are, dacă îl doare, dar lacrimile îi curgeau continuu pe obraji, așa cum nu mai văzuse până atunci.
Dușă era în fază terminală, fusese operat doar pentru că o fiică a sa era doctoriță, dar cancerul se generalizase, ganglioni, metastaze, părea imposibil de controlat.
Lui i se făcu milă de acel om brav, care pierdea totuși în lupta cu moartea, aceasta înainta, pas cu pas, ridicându-se de la picioare spre inimă și spre cap. Se hotărî atunci să-l liniștească, își trecu de câteva ori palmele peste fața lui, peste pieptul lui, peste pântece. Dușă îi mulțumi și îi spuse că se simte mult mai bine, după asta îi spuse că fusese parcă inundat de o lumină lichidă, chiar așa spusese.
Nu făcuse altceva decât să îl mângâie, cu milă, fără să-l atingă, nu pentru că Dușă ar fi fost contagios, molipsitor, ci tocmai pentru ca să nu-l doară.
Și alți bolnavi îl rugară să fie mângâiați și el se ocupă de ei cu aceeași dragoste, cu blândețe. Deși era mai tânăr decât ei, acum părea mult mai bătrân, uitat de vârste și de vremuri, venit din cine știe ce pustiuri biblice.
Nu se știe dacă era o simplă întâmplare sau un miracol, dar timp de aproape două săptămâni nu mai muri nimeni, dimpotrivă, toți dădeau semne sigure de ameliorare sau chiar de însănătoșire.
Până și doctorița Mălinalb, șefa de secție, celebră prin apelurile prin stație, când chema sau era chemată, se arătă în salon, mirată și ea de fenomen.
„Se mai întâmplă și momente de acestea, e un fel de respiro, dar lucrurile se vor întoarce la normal.”
Apoi el fu externat, deși toți bolnavii îi ceruseră să mai rămână, dar observă și nu crezu că se înșală, că, la externarea lui, toți medicii și cadrele sanitare, până la brancardieri răsuflară ușurați, venirea și staționarea lui acolo deranjase, încurcase, dăduse peste cap atâtea lucruri ce păreau că merg ca unse, le scosese din tipicul lor, din circuit.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.