DONATORII DE SUFLETE (41)

S-a gândit mult la această întâmplare, dacă într-adevăr era hărăzit cu o energie, forță, flacără sau cum i-o fi zicând și astfel putea să o dăruiască oamenilor, ca un nou Prometeu, sau chiar ca un nou Iisus, sau dacă nu era vorba de ceva mai simplu, oamenii aceia, aflați în intimitatea morții, găsiseră în el paiul de care se agățaseră ca să nu se înece, de fapt în ei stătuse acea putere care îi făcuse să se lupte cu moartea și, măcar vremelnic, să o învingă.

Se gândi că puterea lui, dacă era vorba într-adevăr de așa ceva, se manifesta doar asupra bolnavilor, nu și asupra celorlalți oameni și, oricum, nu își propunea să schimbe mersul firesc al lucrurilor, să schimbe ierarhii bisericești, să se lupte într-un fel cu Moartea sau chiar cu Legile divine, adică, în ultimă instanță, cu Dumnezeu.

Dar gândul că e ceva adevăr în tot ce i se întâmplase, lui și celorlalți  oameni, trebuia să existe, dar se gândi că el nu are niciun merit și nicio vină și că în spatele lui se aflau Dumnezeu și Maica Domnului. Și se simți mai puternic și, curios, mai umil.

Își reluase ceea ce el numea misia lui, redevenind acel Părinte al tuturor oamenilor din zonă, pe care îi iubea sincer și pe care se străduia să-i ajute după puterile lui lumești și uneori după puterile Dumnezeiești.

Mergea mult pe jos, kilometri întregi, chemat de oameni, cu  și fără treabă, mergând uneori prin apa pârâului care, deși nu era de munte, își umpluse de mult timp albia cu bolovani uriași, alb-gălbui, probabil de calcar.

Era o zonă de deal, cu câteva ridicături nu foarte înalte, dar tocmai pentru că era vorba despre un podiș cu aspect de câmpie, măgurile păreau forme impozante ale naturii.

Îi plăcea să meargă prin pârâu cu picioarele goale și oamenii începură să-l bârfească, se vede că taică-su n-a fost vreun domn, sau e atât de zgârcit, încât nu vrea să-și strice încălțările, alții glumeau că vrea să prindă pești cu degetele drept momeală și câte și mai câte, niciunele adevărate, dar ce importanță mai avea, lumea vorbește vrute-nevrute.

De multe ori obosea, mersul prin apă e mult mai obositor, așa că, din când în când, se așeza pe câte un bolovan aflat chiar în apă.

Și, odată, sprijinindu-se cu fundul pe un asemene bolovan, i-a intrat în fesa stângă un ciob de sticlă cât un bob de orez, nu mai mare, ce căuta pe stâncă bobul acela nu știa, poate fusese adus de ape,  l-a jenat, dar nu atât de tare precum urzicile pe care le întâlnea la mal, a crezut probabil că s-a urzicat, n-a dat importanță durerii, pentru câteva zile durerea a încetat, pentru ca apoi să reînceapă cu furie, fesa stângă îi era acum roșie, dar în centru avea un nasture negru-cenușiu care creștea de la o zi la alta.

În curând nu se mai putu așeza pe scaun, se privi în oglindă și își spuse că trebuie să meargă la medic, să vadă despre ce e vorba. Între timp apăruse și febra, neobișnuit de înaltă, aproape 41 de grade și asta îi dădea amețeli și chiar stări de vomă. Pata aceea roșie, care din roșie devenise întâi vânătă și care acum era, iată, tot mai neagră și mai cenușie, având culoarea lemnului spălat de ploi și ars apoi de soare; nu crescuse mult în dimensiuni, era ceva mai mare decât o mahmudea, dar se vede că era adâncă și semăna, avea să afle mai târziu, cu craterul întors al unui vulcan.

Medicul l-a privit cu un ușor dispreț, el – doctor cu doctorat, chirurg de renume, medic primar era deranjat de un asemenea fleac, așa că nici nu îl examină, ci îl dădu pe mâna unei asistente, vezi tu, Maricico, despre ce e vorba și, dacă chiar e cazul, fă-i o incizie și pune-i un dren.

Se dezbrăcă, așa cum i se ceruse, se puse pe pat cu fundul în sus, Maricica se apropie de el, îl examină cu atenție și se întoarse spre doctor, Domnule doctor, fundul acesta nu e pentru mine, ci pentru dumneavoastră, o spuse aproape în șoaptă, ușor speriată și atunci medicul se hotărî  să vadă el despre ce e vorba, da, e mult mai grav decât credeam, oftă, se spălă pe mâni,  Maricica se înființă lângă el  cu iod, cu vată, cu fașă, cu leucoplast, în fine cu tot ce trebuia unei intervenții adevărate. Întorcându-și ușor capul îl văzu pe doctor cu un instrument curios în mână, un fel de foarfece-tirbușon, o unealtă extrem de tăioasă pe margini. Îi făcuse câteva injecții în cruce în jurul furunculului, dar să știi că n-o să prindă, e prea mult puroi, îl încurajă, și apoi acționă cu acea unealtă ciudată, acel foarfece în spirală care îl făcu să urle de durere, pentru prima dată în viața lui; crezu chiar că îi va sări inima din piept, ieșind afară, printre coaste, nemaisuportând durerea; simți cum leșină, se gândi că totuși nașterea e mai grea; doctorul insista, tăia, voia să ajungă în zone cât mai profunde, ajunse la acel ciob de sticlă, aha, despre asta era vorba, dar el nu mai auzi decât ca prin vis ce spunea doctorul, ca și cum ar fi asistat la un film mut, sau unul la televizor și cineva îi luase sonorul; îi puseseră un dren de cauciuc, neobișnuit de lat; mai târziu, după înlăturarea lui, văzuse, privind în oglindă, gaura intervenției, semăna perfect cu cea a unui glonț de calibrul 7,62 sau 7,65 mm, nu prea știa bine, dar un glonț se putea strecura în acea gaură.

Îl amuzaseră vorbele Maricicăi, fundul acesta nu e pentru mine, evident mai avea și un alt sens, unul erotic, vorba omului are întotdeauna mai multe înțelesuri, dar unul aproape întotdeauna e licențios, erotic, se gândi din nou la colega sa, asistenta de la chirurgie, o simpatizase, i-ar fi plăcut chiar să fi fost împreună, pentru clipe lungi sau chiar pentru o viață, ar fi sughițat de fericire, dacă ar fi fost gol în fața ei și pe ea ar fi înspăimântat-o la început bărbăția lui, apoi l-ar fi acceptat, cine știe; acum ea îl văzuse gol, dar ce folos, încercă chiar și acum un sentiment de jenă, de neputință și chiar de furie reținută.

Se vindecă destul de greu, noroc că preoții stau mai mult în picioare, nu prea se așază pe scaune decât la anumite mese, dormi mult pe spate, de obicei dormea pe partea stângă, dar ce să faci, omul se obișnuiește până la urmă cu toate.

Și tot acum îi veni un gând la fel de ciudat ca acela de la prima operație, că Dumnezeu îl încercase din nou, voia să-i spună ceva și Dumnezeu poate vorbi cu el numai prin răni, pentru ca apoi, prin singura rană perfectă, gura lui adică, să aducă oamenilor  Cuvântul Domnului.

Sau poate că era vorba și de altceva, deocamdată era vorba doar de o impresie, destul de difuză, credea că el împărtășea și într-un fel împărțea durerea, dar și neînțelegerea oamenilor, astfel că  devenea  un Sfânt Sebastian sau un Sfânt Ștefan, ciuruit de săgeți sau bătut de pietre.

De la o vreme începu să obosească tot mai ușor, nefiresc de ușor, făcea doar câțiva pași, apoi  simțea nevoia să se oprească. Nu-l durea nimic, era doar o oboseală imensă. La asta se adăuga și nesomnul, orele de veghe și de trezie se mestecau haotic cu cele de somn, nu putea dormi mai mult de o oră, nu putea spune ce se întâmpla cu el, hotărî până la urmă să-și facă niște analize și apoi să se ducă la un medic generalist, să afle care era cauza. Sau la un psiholog sau un psihiatru, dar mai întâi de toate la un generalist.

Ca niciodată, nu putu să-și facă analizele de sânge. Brutal, sângele se despărțea între un ser lactescent și altceva, nu reținuse prea bine. Ideea era că sângele lui era prea gras, trebuia să-și schimbe complet alimentația și abia peste două săptămâni să revină.

Lucian Strochi