DONATORII DE SUFLETE (43)

Fu dus la pat și atunci când îl așezară în pat, simți o durere puternică, circulară, de parcă l-ar fi călcat o roată de  tren exact pe mijloc, nu își vedea tăietura, era bandajat peste tot mijlocul, dar profesorul îi spuse că tăietura avusese 66 de centimetri, un record personal pentru mine, plecase din apropierea ombilicului si se oprise undeva în spate, crezuse că va fi operat doar în zona rinichiului, dar nu fusese așa, operația durase foarte mult, începuse dimineața și se sfârșise spre seară, fusese  trecut apoi pe perfuzii, pe transfuzii, nu mai întrebă ce i se punea, urmărea doar picăturile căzând și bulele de aer ridicându-se în același ritm, cu siguranță pompaseră în el și calmante, nu mai simți nicio durere în toată perioada cât a fost internat; era un bărbat masiv, de aproape 120 de kilograme, nu neapărat gras, cât osos, musculos, nimeni nu îi dădea greutatea aceea, ci doar 90, hai să spunem o sută.

Slăbi, ajunsese la 106 kilograme în mai puțin de două săptămâni, probabil că se schimbase, el nu-și dădea seama, căpătase acea culoare cadaverică, ușor verzuie pe care o au bolnavii care stau cu lunile prin sanatorii și nu văd și nu ating lumina și căldura soarelui.

S-au întâmplat câteva lucruri neobișnuite: nu s-a mai întâlnit niciodată cu femeia aceea misterioasă, cu care se văzuse, vorbise în două nopți consecutive, ar fi vrut să se întâlnească cu ea, să-i mulțumească, să-i spună cât de mult a contat încurajarea, îmbărbătarea ei, dar, deși o căută insistent, bântuind pe culoare și prin saloane și rezerve, nu dădu de ea.

Poate că  intrase în concediu, poate că fusese mutată în altă secție, oricum dispăruse pur și simplu.

Până la externare văzu și un fel de gazetă de perete, de fapt un panou cu tot personalul spitalului.

Erau câteva sute de fotografii, dar, deși avu răbdarea să privească de trei ori fiecare poză, nu reuși să o găsească.

Vorbi și cu profesorul, acesta îl privi uimit și îi spuse că nu au avut în secție niciodată o femeie care să semene cu portretul făcut de el.

Mult mai târziu, povesti întâmplarea aceasta unei doctorițe prietene și ea îi spuse senină, cred că te-ai întâlnit și ai vorbit cu Maica Domnului și ea te-a apărat, și, într-o carte despre cultul marianic, doctorița pomeni de întâmplarea relatată, reproducând-o fidel și sugerând că el fusese unul dintre preafericiții care o văzuseră  pe Maica Domnului și, mai mult, beneficiase de puterea și protecția ei.

Se mai întâmplă un lucru curios: la prima lui ieșire în aer liber, după externare, se întâlni cu trei persoane, toți bărbați. Aceștia erau uimiți să îl vadă viu, reacția de uimire era aceeași, unul articulă chiar, cum, mai trăiești?, se îndoiau chiar că e el.

În mai puțin de șase luni, toate acele persoane care se îndoiseră de existența lui reală în această lume decedară, una de infarct, alta de melanom galopant, iar a treia, se pare în urma unui atac cerebral.

Fu tulburat și își spuse  că și acela era un semn, numai că mintea lui nu putu să-l înțeleagă.

Își văzu rezultatul de la biopsie, mai mult, își văzu și tumora, era pietrificată, crescuse aidoma unui bulgăre de zăpadă, strat cu strat și, când peste ani văzu o stalactită ruptă, observă la ea aceleași straturi concentrice.

Se gândi atunci că poate Dumnezeu voise să facă în înăuntrul lui o peșteră, dar că se răzgândise până la urmă.

Era tot mai înțelept și nu mai căuta acum să înțeleagă și să interpreteze toate semnele, chiar dacă veneau de la Dumnezeu. Tocmai pentru că i se părea că veneau de la Dumnezeu…

Operația îl schimbă mult. Până atunci nu fusese prea atent cu trupul lui, era casa în care se adăpostea sufletul, credea că trupul se dezvoltă singur, după un tipar prestabilit, așa cum stejarul apare din ghindă.

Acum văzuse că lucrurile stau cu totul altfel, că uneori granița dintre viață și moarte se poate măsura în secunde sau în milimetri, că nu ajunge să te abții de la un lucru sau altul, să fii cumpătat adică.

Trupul se răzvrătește adesea împotriva ta, își cere drepturile, uneori nu te anunță când ești în pericol, câte și mai câte.

S-a vindecat greu și nu definitiv, avea pe partea stângă o deformare, o boalfă ce venea din tăietură, o ascundea cu pulovere, nu asta era problema, dar, fără voia lui, se gândea că acum are un singur rinichi, că e mult mai expus decât ceilalți oameni, profesorul îi spusese indirect că mai are de trăit doar 15 ani, făcuse în viață atâtea lucruri, majoritatea bune, dar îi rămăseseră și mai multe de făcut, trebuia să-și planifice viața, să-și stabilească priorități și proiecte, își cam bătuse joc de viața lui, deși Domnul fusese generos cu el, îi dăduse darul picturii și era un bun pictor de icoane, scria versuri, își scria singur parabolele, dar nu le strânsese într-o carte, poate folositoare pentru alții și mai ales își risipise prea ușor gândurile, cugetările, aforismele; erau apreciate de toți,  dar nu le notase nicăieri, credea că e nemuritor sau că are tot timpul din lume pentru toate, nu era așa și atunci se hotărî să nu mai fie atât de risipitor, să scrie și chiar să publice cărți, câte o carte pe an, putea să facă acest lucru relativ ușor.

Lucian Strochi