Așa că începu să alcătuiască o colecție de aforisme, când realiză prima mie, fu de-a dreptul încântat, apoi își propuse să adauge cel puțin câte douăzeci pe zi și reuși să scrie chiar mai multe.

Dar gândurile celelalte, cu adevărat lăuntrice, nu-l părăseau.

Începu să creadă că fusese ales de către Dumnezeu, dar nu pentru a ajunge vreun sfânt cumva, ci ca un fel de material didactic, un exemplu negativ sau pozitiv pentru ceilalți, un fel de Iov.

Fusese încercat de răni încă din copilărie. După cum, acum,  pe dinăuntru fusese bombardat cu pietre.

Oare numele său se lega, ca destin, cu acela omonim al Marelui Sfânt, cel care văzuse primul cerurile deschizându-se și văzuse pe Fiul Omului stând în  dreapta Domnului ? Dar oare cine îl va lapida, îl va ucide cu pietre? Oamenii? Poate timpul? Poate însuși Dumnezeu, pentru greșelile sale, multe și prea grele?

Apoi se gândi la filosofia indiană, la o viziune a acesteia și anume cea a găurilor (el le traduse răni) prin care intrăm în contact cu Divinitatea.

Ajunse la convingerea tot mai apăsată, tot mai fermă, că prin aceste răni Dumnezeu îi trimite mesaje, pe care el trebuie să le traducă și să le dăruiască oamenilor.

Se gândea în același timp că va trebui să se cunoască mai bine,   să-și studieze trupul, atât anatomic, cât mai ales fiziologic, adică să vadă cum funcționează fiecare organ, fiecare glandă, fiecare sistem sau aparat.

Să știe ce e cu el, cum să-și stăpânească cu adevărat emoțiile, să-și încerce mereu rezistența la frig, la căldură, la muncă, la mers, la răutățile oamenilor.

Și apoi să se întoarcă la sufletul său, ascuns în acest trup, iată, vulnerabil.

Oare sufletul lui era al lui? Cât reușea el să facă pentru sufletul pe care, cu un neîngăduit orgoliu, îl numea al său?

Trebuia să se întoarcă la cărți, la arte în general, la trecutul care ne spune atâtea, ba chiar  și să privească în viitor. Și să fie atent la ceea ce numim prezent.

Și abia apoi să se adreseze oamenilor, să încerce să-i ajute, în cel mai rău caz să le aline durerile.

 

Și trupul și sufletul sunt luate de mine cu împrumut. Trupul mi-a fost dăruit de părinții pe care, iată, nu-i știu, iar sufletul mă traversează doar vremelnic.

Se gândi apoi dacă a fost mereu singur sau dacă a fost, cu intermitențe sau permanent, cu cineva.

O femeie – ca trup, un suflet – pereche, ce își căuta dincolo de spațiu și de timp jumătatea ideală, împlinirea,  sfera.

Mai realiza un lucru, că între trup și suflet nu erau prea multe punți, trupul lui era destul de mult ros de boli, dar sufletul lui părea proaspăt, neîmblânzit, curat, capabil de iubiri siderale și de dăruiri supreme.

În fond, un om își poate schimba mai multe adrese, poate locui în mai multe case, dar sufletul lui rămâne unul, indivizibil, indiferent la timp și spațiu, la orice erodare.

Se hotărî să țină și un jurnal, nu pentru a fi citit de alții, ci folosit de el ca un fel de răboj, pentru a consemna și judeca faptele de peste zi, dar mai ales pentru a se întoarce asupra lor, cu altă înțelepciune sau poate cu altă iubire.

Își mai dădu seama de ceva și asta îl bucură și îl înspăimântă la fel de mult. Avea harul de a vindeca oameni, avea acea energie pozitivă pe care o au și unele animale, pisicile de exemplu, dar care fusese și un dar al lui Iisus.

Putea să schimbe deciziile, hotărârile, gândurile, sentimentele și chiar destinele oamenilor destul de ușor, mai ales dacă adăuga forța cuvântului.

Ar fi trebuit să se teamă de această forță: necontrolată, i-ar fi adus necazuri, ar fi fost pentru alții adevărată catastrofă.

Dar el gândea frumos și iubea oamenii și îi ajuta cât putea, fără să treacă peste limite biologice sau de altă natură.

Foarte rar se hotăra să prelungească viața cuiva și făcea acest lucru doar pentru că acel cineva trebuia să-și rezolve o problemă importantă, de viață și moarte.

După cum, la fel de rar, intervenea pentru a schimba starea unui om, aflat chiar la mari distanțe de el.

Putea să scoată pe cineva din depresie, să-l facă să renunțe la gândul sinuciderii, să îi îndemne pe oameni că binele e mai bun decât răul.

Nu încercă, măcar din curiozitate, dacă reușea sau nu să facă și vreun rău, oricât de mic. Nu te joci cu așa ceva.

Lucian Strochi