DONATORII DE SUFLETE (46)
Apoi, când a fost vorba de operația de apendice, a aflat că are inima mărită, că pereții inimii erau îngroșați, avea tensiune arterială, nu foarte mare, dar, oricum, se produseseră modificări.
Timp de vreo doi sau trei ani inima nu i-a pricinuit nicio problemă, pur și simplu uitase că o are, așa se întâmplă când nu ai nimic la inimă. Brusc au început bătăile neregulate, pulsul mult mărit, fibrilațiile, mai întâi rar, la trei luni, apoi din ce în ce mai des, la o lună, la o săptămână și apoi aproape zilnic. Era luat cu ambulanța, avea uneori pulsul peste 150 pe minut, a ajuns chiar la 186, și i s-a spus că inima nu-l mai ascultă, face ce vrea ea, primește comenzi de la creier, dar nu vrea să se supună acelor comenzi, era rebelă, altădată ar fi râs, acum însă era speriat, acum îi era cu adevărat rău, simțea chiar că își pierde cunoștința, era dus la niște aparate care înregistrau activitatea inimii și acelea piuiau, țipau tot timpul, i se făceau perfuzii, cu cordarone parcă, în câteva ore era stabilizat, i se dădea drumul, dar, după o zi, cel mult două, problemele reapăreau, luându-l adesea pe nepregătite.
I s-a făcut un control amănunțit, într-o clinică de specialitate. Lucrurile erau mai grave, foarte grave chiar. Arterele coronariene erau toate înfundate, una chiar împietrită, scoasă din uz, avusese un infarct în somn, de care nu știuse, celelalte două artere erau înfundate în proporție de 80 și respectiv de 60 la sută, se impunea montarea unui stent la artera înfundată 80 la sută, apoi și un al doilea, dacă era cazul.
Operația în sine a fost neașteptat de ușoară, a putut să o privească chiar el, nu mai știe ce anestezic s-a folosit, oricum stentul a fost introdus prin artera femurală, existase totuși un risc, i-au spus după operație, stentul era montat prea aproape de inimă, s-ar fi putut să fie absorbit de aceasta și s-ar fi transformat într-un glonț veritabil, și-a văzut pentru prima dată inima, uriașă, bătând regulat, conștiincios, din când în când chircindu-se parcă, apoi a fost scos din sala de operații și dus la un salon de recuperare, acolo a văzut, mai exact a auzit zgomote, sunete ca în infern, bolnavii gemeau, țipau, boceau, se lamentau, se jeleau, blestemau, el nu înțelegea de ce, toți erau operați, vreo câțiva erau chiar cu aparținătorii lângă ei, de obicei femei, neveste, surori, fiice, trebui să se întindă și el pe spate, va trebui să stați nemișcat câteva ore, trebuie să rezolvăm problema cu artera femurală, nu poate fi cusută, e groasă cât un deget, veni apoi un asistent și apăsă cu putere pe locul unde artera trebuia să se sudeze prin compresie, cam asta înțelesese, pe asistent îl treceau toate apele, nu putea să stea nemișcat așa, mai mult de o jumătate de oră, venea apoi colegul său, – schimbul cum s-ar spune – și făcea același lucru, începu să-l doară înfiorător spatele; nu ne dăm seama, dar în pat ne mișcăm continuu, ne schimbăm poziția, presiunea se schimbă mereu, trece asupra celorlalte părți, acum era vorba de o presiune continuă, constantă, pe o suprafață mare, începu și el să geamă, la început mai ușor, apoi din ce în ce mai tare, nimeni nu se uita însă la el, părea cel mai ușor caz, simțea furnicături, arsuri pe tot spatele, voia să urineze, credea chiar că are o flatulență, îl treceau și pe el toate apele și, în plus, era singur, până la urmă un asistent i-a explicat despre ce era vorba, oricum în câteva ore problema lui se va rezolva, se va putea întoarce pe partea preferată, pe stânga, putea chiar să adoarmă. Au fost, își amintea bine, cele mai grele momente din viața lui, abia atunci a înțeles ce este o tortură, încerca să le spună și celorlalți, stați nemișcați câteva ore pe spate și după aceea vorbim, îi înțelegea acum pe toți deținuții supuși la cazne, în primul rând pe cei politici, despre chinurile cărora aflase lucruri teribile, își spuse, sigur nu aș fi putut fi un sfânt martir, aș fi mărturisit tot ce ar fi vrut să le spun anchetatorii, chiar dacă nu era adevărat.
Nu-i rămânea decât să fie un preot bun și, dacă erau adevărate puterile lui misterioase, de taumaturg, să încerce să vindece cât mai mulți oameni, să le vindece trupurile și mai ales sufletele.
S-a liniștit pentru o lungă perioadă, renunțase la orice ar fi putut dăuna sănătății, nu mai ingera niciun gram de alcool, nu o făcuse nici până atunci cu prea mare entuziasm, totuși erau situații când e mai greu să refuzi, nu mai alerga, nu mai făcea eforturi peste măsură, mergea mult pe jos, ore întregi, asta îi era meseria, eu sunt un fel de poștaș, se ferea cât putea de mâncărurile grase, de dulciuri, chiar de pâine, căuta să fie linear, să nu se emoționeze prea brusc, prea puternic, sinusoidele trebuiau să fie cât mai blânde.
Nici greutăți prea mari nu căra, altădată ar fi dus cu ușurință un sac de 100 de kilograme în spate fără prea mare greutate.
Neprevăzutul a venit de la plămâni, a răcit zdravăn în câteva rânduri, a făcut în trei ani șase pneumopatii, la una dintre ele se adăugase și o pericardită majoră, nu se știa prea bine cauza, medicul îi spusese, în 10 la sută din cazuri e vorba de neoplasm, alteori e vorba de tuberculoză și mai enumeră câteva cauze și situații. Adevărul era că, de la carcinomul renal, ori de câte ori i se întâmpla ceva, primul gând al medicilor era ca nu cumva să fie vorba de un cancer, de un neoplasm, erau acuzate și alte boli între care steatoza hepatică, diabetul zaharat de tip II, insuficiența renală, dar exista întotdeauna suspiciuni nu cumva să fie…, se resemnase, de fiecare dată rezultatul era negativ; și în cazul pericarditei nu a fost vorba de neoplasm, s-a procedat prin eliminare și, pentru că nu s-a găsit o cauză reală, s-a spus că motivul este o tuberculoză și prin urmare un an întreg a fost tratat de această boală.
La radioscopie, pericardita dădea rezultate spectaculoase, plămânul său stâng se redusese la un simplu contur, mai mult o dungă întunecată, nu părea să aibă mai mult de un centimetru. Fusese trimis la București, episcopul sau chiar mitropolitul interveniseră pentru el, a fost internat la Fundeni, profesorul care l-a îngrijit s-a străduit să îl vindece cât mai repede, nu îți fac puncție, pentru că lichidul se reface imediat și o facem degeaba, așa că a încercat cu tot soiul de medicamente străine, unele incredibil de scumpe, aduse din Suedia sau din Statele Unite, dar degeaba, pericardita nu se retrăgea deloc, atunci în disperare de cauză profesorul i-a spus să încercăm și cu prednison, mie mi-a dat rezultate bune, problema e că ai deja un diabet, iar prednisonul accentuează, fixează acest diabet, dar, dintre două rele, alegem ce e mai puțin rău, așa că a început să ia pastile ce creșteau progresiv ca număr și s-a observat o ameliorare, pericardita a început să se retragă, iar după vreo două luni dispăruse aproape complet, mai apărea doar pe electrocardiograme.
Pericardita îi obosise mult inima, îl secase de puteri, îl îmbătrâni peste noapte, își pierdu vioiciunea care îl făcea să fie admirat, se apleca tot mai greu, uneori amețea, gesturile lui erau acum mult mai calculate, ritualice, hieratice, dar nu mai erau atât de firești, spontane, prietenești.
Făcea controale periodice, o dată la trei luni, rezultatele erau cam aceleași, boala părea că stagnează, dar era, nu avea cum să dea înapoi. Totul depindea acum și de plămâni, între inimă și plămâni e o legătură intimă, un raport de inerență, trebuia să se păzească, să evite mediile poluate, efortul prelungit, diferențele mari de temperatură, frigul, mai ales frigul. Intrau în discuție și alți factori, dintre care cel mai important era diabetul, era cel mai perfid, nu doare, dar „cucerește” cam toate organele, inima, ficatul, rinichii și toate acestea sunt într-o strânsă legătură prin colesterol, trigliceride, atâtea și atâtea funcții, fapte, analize, atâția parametri, indicatori, încât începu să conștientizeze că omul e o ființa atât de complicată, încât nu putea fi decât creația lui Dumnezeu.
PREASFINȚITUL A INTRAT ÎN SFÂNTUL ALTAR, CU UȘILE ÎMPĂRĂTEȘTI LARG DESCHISE, ȘI-A PUS EPITRAHILUL ȘI OMOFORUL ȘI A VENIT ÎN FAȚA SFINTEI MESE.
Lucian Strochi