DONATORII DE SUFLETE (48)

Incendiul de la biserică și moartea năprasnică a soției și fetei îl amorțiseră, făcându-l inert, ca și cum totul ar fi fost prea departe de el și prea de demult.

După miezul nopții orașul părea cuprins de un somn adânc, de parcă băuse somnoroasă. Sau poate că visa. Doar el părea treaz și ciudat, tocmai el părea lipsit de viață. Acum știa că e foarte bolnav, câțiva enoriași îl puseseră pe o „listă de așteptare”, părea să nu-l intereseze prea mult acest lucru, își dăduse totuși acordul, i se părea că e vorba de altcineva, era „lehămesit”, ciudat, rimează cu „hămesit”, dar e vorba de „lehamete”, nici nu îi era prea clar despre ce e vorba.

Din două vieți, salvezi una. Sau poate chiar mai multe, dacă prelevezi și alte organe. Ca și cum ai schimba piesele unei mașini. Dar omul nu e o mașină și atunci….

Biserica acceptase ideea de transplant, dar nu o promova și nici nu o agrea.

Oricum, deocamdată nu se punea problema unui transplant, nu exista un potențial donator, se mai punea și problema compatibilității, apoi lista de așteptare se actualiza permanent în funcție de foarte mulți parametri, iar el supraviețuia și așa.

Mergea greu, obosea foarte repede, după o sută de metri simțea nevoia imperioasă de a se așeza undeva, ca o cloșcă.

Nu simțea nicio durere, atâta doar că era foarte obosit, de parcă ar fi făcut zeci de kilometri prin mlaștină sau prin deșert, prin junglă sau urcând treptele unui bloc cu zeci de etaje. O oboseală cronică, o sfârșeală pe care nu o putea descrie. I se părea că are în corp doar vene, nu și artere.

Mașinile treceau rar pe aici, se afla într-o zonă liniștită a orașului, cu multă verdeață, nu era departe de centru, dar departe de intersecțiile semaforizate, de sirenele ambulanței sau ale poliției, de zgomotele produse de turația inconștientă a vreunui motociclist teribilist.

Luminile mașinilor care totuși treceau păreau reflectoare, măsurând înălțimea clădirilor, aprinzând pentru o clipă ferestrele, mușcând din întunericul sideral, topindu-se parcă, semn că uneori întunericul e mai puternic decât lumina…

I se părea că lumea îl privește ciudat, desigur nu îi atribuiau vreo vină, dar îl ocoleau de parcă ar fi adus tuturor ghinion, deși la înmormântare au participat mii de oameni. Sau cel puțin așa i se păru lui. Se hotărâse să nu mai aibă o viață doar a lui, ci să se dedice total comunității, oamenilor care ar fi avut nevoie de el, de sfaturile lui, de ajutorul lui bănesc, de îmbrăcăminte sau de hrană.

Și poate chiar de suflet, deși i se părea că sufletul lui îl părăsise, migrase spre alte trupuri, mai calde.

Dintr-o vilă ajungeau până la el frânturi de voci, râsete sparte, o muzică ritmată, gălăgie, semn că cineva petrecea. Se gândi dacă e vorba de vreun sfânt și, dacă da, cum de putuse să-i scape.

Sau era vorba de o zi de naștere, se apropie și constată cu uimire că animatoarea petrecerii era tânăra pe care o salvase de la moarte sau de la mutilare, cu mai puțin de o lună în urmă, în biserica în flăcări.

Mai mulți tineri dansau, fiecare în legea lui, dar între ei se decupa cu ușurință fata. Era în centrul ringului, dansa frumos, pătimaș, cu figuri, singura care se străduia să demonstreze că dansul e o artă și nu o bâțâială…, ezită, nu știu ce adjectivare să pună, oricum nu era ceva pozitiv.

Era ceva liric, înalt ca o tâmplă albastră, nu știa de unde îi venise asta, și în același timp pasional, fără să fie nimic lasciv, de fapt era o curgere, când mai lentă, când mai aprigă, de șarpe care se strecoară abia perceptibil până la pradă și apoi atacă fulgerător, înainte chiar ca ochiul să poată reacționa.

Nu mai era nici trup, nici duh, ci un ciudat aliaj din amândouă, trupul dicta duhului, iar duhul conducea răsucirile, ondulările, unduirile, dar și trupul și duhul se uniseră cumva, totul părea o cascadă care curge mereu, fără să ajungă undeva jos, ci rămânea suspendată în aer.

Și ceilalți simțiseră neobișnuitul din dansul ei și se dădură discret, pe rând, deoparte.

Fata dansa singură, părea o zeiță dezlănțuită, o Afrodită, dar nu așa cum o vedeau renascentiștii, ci complexă, când blândă, când războinică; era când Afrodita, statuia lui Praxiteles care, se spune, fusese violată, atât de reală, de ispititoare, de umană, de perfectă în proporții era, încât stârnise pasiuni nebune; când o Afrodită sfioasă, feciorelnică, pogorâtă din ceruri, cu o feminitate abia conturată.

Era și ceva de copil, mișcările erau calculat stângace, dar și de gheișă, propunându-și să seducă partenerul și pe ceilalți privitori, iar muzica avea când eleganța unui vals, când temperamentul nerușinat al unui tangou.

O privea uimit și nu putea crede că trupul pe care îl strânsese la piept atât de puternic și căruia îi dăduse viață din viața lui, trupul clorotic, de copilă încă neîmplinită, era și trupul unei femei ce părea că intuiește sau chiar știe cum să seducă un bărbat.

Trupul ei devenea pulbere, nisip fin, de clepsidră, de fapt de nisiparniță, dar și pulbere de stele, strălucitor, vibrând în albastru. Rotirile ei din ce în ce mai largi păreau că imită spirala galaxiilor și crezu pentru o clipă că trupul sau duhul sau sufletul sau plămada din care era alcătuită avea să treacă dincolo de zidul de sticlă, fără să se spargă și fără să spargă zidul, printr-o incredibilă osmoză sau simbioză.

Se temu că spirala îl va prinde și pe el și-l va strânge pătimaș, așa cum o strânsese și el atunci, printre flăcări. Și acum erau flăcări, fulgere albastre, galbene, verzi, roșii, dar flăcările erau reci, căci respirația fierbinte a dansatorilor nu reușea să învingă răceala albă, de fosfor, a luminii.

Apoi, brusc, ca niște nouri ce veneau nu dinspre măguri, ci de undeva din interiorul vilei, porni ceața. O ceață deasă, ce aburea ferestrele, era din ce în ce mai greu de respirat și dansatorii ieșeau pe rând afară, tușind zgomotos, ca și cum ceața ar fi fost un fum de magneziu.

S-a desprins cu greu de scena care îl fascinase, oprindu-l din mers, oprindu-i clipe bune gândurile.

Se îndreptă spre casă uimit, tulburat, nedumerit, neînțelegând nimic altceva, decât faptul că trecuse pe lângă un lucru incredibil de frumos, imposibil de descris în cuvinte, imposibil de repetat.

Lucian Strochi