SE ÎNTREBĂ DACĂ EXISTĂ SAU NU PREMONIȚII. CUM DE O FATĂ TÂNĂRĂ, CUM ERA FIICA EI, ÎȘI ANTICIPASE MOARTEA.

Copiii nu au sentimentul morții, ca și animalele – se pare. Moartea e o invenție umană. Să fi fost vorba de o exaltare romantică, de un gest de dăruire nevinovată, știindu-se că preotul avea nevoie de o inimă nouă? Și, pentru că el o salvase, îi salvase inima, iată că acum ea voia să-i dăruiască, la rândul ei, inima.

Să fi fost vorba totuși de o dragoste, nemărturisită, abia înmugurindă și care fusese brutal anulată?

Accidentul părea de neînțeles. Urcase în spatele motociclistului, fără vreo ezitare, făcuseră mai puțin de un kilometru, apoi s-a întâmplat ca mașina, duba aceea să frâneze brusc, în apropierea unei treceri de pietoni, un tânăr traversase printr-un loc nepermis și șoferul dubei a frânat puternic, în ultimul moment.

Surprins, motociclistul frânase și el brusc, motocicleta se cabrase, dar invers, ridicându-și roata din spate și aruncând-o pe Corina în ușa metalică a dubei. Dar se pare că și Corina sărise de pe motocicletă sau în orice caz se ridicase din șa, a fost proiectată în mașina din față, se lovise puternic la cap, se răsucise prin aer ca o pisică și căzuse cu burta într-un gard metalic, fiind trasă în sulițele acestuia. Intrase în trei sulițe cu bazinul, supraviețuise câteva ore, atât rana de la cap, se lovise puternic în încuietoarea ușii, un fel de drug ce servise drept cheie, cât și celelalte trei din zona burții sângerau puternic și, cu toate eforturile medicilor, murise spre dimineață.

Vorbiseră totuși și Ștefana trebui să mărturisească faptul că știa de jurnal, mai mult, că îl citise, atunci am să te rog să-mi respecți dorințele și gândurile, știu că voi muri în curând, nu, nu mă doare nimic, durerea e prea mare și atunci nu o mai simt, e peste ce poate suporta un om, vreau ca inima mea să ajungă în  pieptul lui, rostise acel cuvânt cu sfială, cu îngândurare, cu dragostea, cu un respect sfânt, dacă sunt bune și alte organe, salvați alți oameni care au nevoie de ele. Cred că prin ele voi trăi în alți oameni, poate că mi-e frică de moarte, mor nedrept de tânără, dar când e dreaptă moartea, vreau apoi să fiu incinerată, întotdeauna m-a  impresionat mitul păsării Phoenix, aș vrea să-l rogi totuși pe părinte ceva, dacă se poate să găsească și pentru urna mea un loc în biserica sa…

Murise cu ochii deschiși, parcă mulțumită, strângând-o ușor de mână. Pentru a doua oară, inima ei tânără se oprise.

Nu-și mai aducea prea bine aminte cele ce au urmat. Totul era ca într-un vârtej, totul era prea rapid pentru mintea ei amorțită, pentru sufletul ei împietrit sau înghețat, incapabil parcă de vreo emoție. I-a văzut inima, era sănătoasă, ar fi putut să mai bată câteva zeci de ani, nu poate fi ceva mai trist pe lume decât să-ți pierzi copilul, unicul copil, viața nu mai avea acum pentru ea niciun sens, reacționa de parcă ar fi fost altcineva, alt suflet și alt trup, se mișca, dar mișcările ei erau mecanice, decupate parcă în aer.

S-a bucurat că inima Corinei fusese compatibilă, apoi că operația   s-a desfășurat cu succes, că și celelalte organe fuseseră bine primite, bine tolerate de alte trupuri, o clipă se gândi că fata ei avusese totuși o șansă, să se risipească în alți oameni, să trăiască prin ei, cu ei, se gândi o clipă dacă inima fetei ei ar bate în pieptul ei de mamă, se scutură, cred că am înnebunit, sper să fie ceva temporar. Îi vizită pe ceilalți bolnavi, îi erau recunoscători, știau că ea este mai bolnavă decât ei, că ei aveau bolnav doar trupul, mai puțin un singur organ, dar ea avea bolnav sufletul și cum se numește boala sufletului?, nimeni  n-ar putea spune, dar, oricum, boala sufletul e mai cumplită decât orice boală trupească.

Apoi îl vizită pe Părinte. Părintele plângea, încerca să spună ceva, dar ea îl oprea, nu avea nevoie de cuvinte, apoi încerca să vorbească ea și el o oprea, prinzându-i mâna în mâna lui, bătându-i-o ușor cu cealaltă, încercând s-o consoleze.

Apoi greu, îi spuse că, știi, fata ta m-a salvat de două ori, prima dată în biserică și acum; n-am să uit asta niciodată; amândoi dădură ușor din cap, da, așa e, dar fiecare se gândea totuși la altceva.

…I se întâmplă un lucru ciudat, de neînchipuit. Pășea cu fata în brațe. Parcă mai făcuse asta odată, dar nu-și mai amintea când.

Acum mergea spre patul nupțial, ea era mireasa dorită, foarte tânără, el o ceruse în căsătorie, se temuse că o va pierde dacă va aștepta prea mult, și ea acceptase, mergea cu ea spre patul pe care îl pregătise cu mâna lui, îl fulgerase albeața cearșafului, așa cum îl fulgera acum trupul înveșmântat în alb al fetei.

Ea ar fi vrut poate ca totul să se petreacă în casa parohială, dar el ezitase, fără vreun motiv anume, alegând o cameră mai mică, alăturată, plină de obiecte bisericești, cruciulițe, mătănii, candele, icoane, toate puse în ordine; ajunse cu ea la pat, abia acolo o așeză cu grijă, de parcă ar fi fost bolnavă sau de sticlă, să se spargă, să nu mai rămână din acea minunată alcătuire decât cioburi.

Ea ținea ochii închiși, nu știa dacă de rușine sau dacă chiar adormise, privi în jur și observă că pereții sunt acoperiți de o uriașă păpădie, din care zburaseră semințele înaripate, ce semănau perfect cu niște spermatozoizi, iată un motiv pentru care ea ar fi putut închide ochii, își aminti că păpădia pictată avea o istorie ciudată, pe jumătate hazlie: cea mică, Paraschiva, stropise din greșeală totul în jur, pătase pereții și se gândise că e mai greu să șteargă totul, așa că se hotărâse să picteze fiecare pată, oricât de mică ar fi fost, pată peste pată, numai un copil putea gândi așa, încercă să plonjeze în trecut, cine era cea mică și ce legătură avea el cu ea, dar nu reuși.

Lucian Strochi