DONATORII DE SUFLETE (52)

Erau multe piedici însă. În primul rând era vorba de o inimă disponibilă și care să fie compatibilă. Trebuia să vină la spital pentru evaluare și pentru administrarea de medicamente pre-chirurgicale.

Urma să fie supus unor teste psihologice, emoționale, fizice  și de verificare a sănătății mentale și a capacității de a folosi bine o inimă nouă.  Urmau să i se administreze și medicamente imunosupresoare, pentru ca sistemul imunitar să nu respingă inima nouă.

Venise inima donator. El fu dus în sala de operație și i se administră un anestezic general.

Ce se întâmplase după, știa numai din povestite. I se aplică procedura de heterotopic, inima sa nu fusese eliminată, iar inima fetei fusese poziționată astfel, încât camerele și vasele de sânge ale ambelor inimi au fost conectate, pentru a forma ceea ce de fapt era „o inimă dublă”. Inima donatoare nu fusese suficient de puternică pentru a funcționa de una singură, asta și pentru că organismul lui era considerabil mai mare decât al ei; în plus, el suferea și de o hipertensiune pulmonară.

Fu dus apoi la terapie intensivă pentru a se recupera. Apoi, după ce s-a trezit a trecut la o unitate de recuperare specială pentru reabilitare.  A stat în spital două săptămâni după operație, din cauza riscului de infecții. A revenit periodic pentru control și reabilitare.

A rămas pe medicamente imunosupresoare, evitându-se riscul de respingere. A fost monitorizat atent, regulat, pentru a se detecta o eventuală respingere. A făcut biopsii frecvent și apoi s-a folosit Testarea Exprimarea moleculară AlloMap. Asta cam la 55 de zile de la transplant.

Avea timp să gândească, să se gândească la toate. La viața lui. Fusese încercat de tot soiul de boli și de intervenții chirurgicale. Niciun organ nu funcționase cum trebuie.

Avusese de toate, mai puțin fracturi și probleme cu capul. În rest…

Avea steatoză hepatică, avusese ulcer perforat duodenal, pericardită majoră, infarct, o arteră coronariană pietrificată, un carcinom renal rezolvat prin nefrectomie totală stângă, apendicită și apoi peritonită, colecistul plin de mâl și de pietricele, un carcinom tiroidian papilar, un diabet de tip II. Și cu toate astea supraviețuia. Avea senzația că era copac într-o pădure din care se tăiau zilnic copaci. Cu toporul, cu drujba, legal sau ilegal. Pădurea se rărea tot mai mult. Când vor ajunge tăietorii până la el?

Oricum era un luptător. Și un luptător luptă până la capăt…

 

ÎN VIAȚĂ ȚI SE ÎNTÂMPLĂ MULTE LUCRURI CIUDATE: STAI LÂNGĂ CINEVA, O VECINĂ, UN VECIN, O RUDĂ APROPIATĂ ȘI CONSTAȚI CĂ NU ȘTII MAI NIMIC DESPRE EL SAU EA.

Nici nu știi prea bine cum arată fizic, tocmai pentru că îl vezi zilnic.

De fapt, nu îl vezi, îl recunoști, nu te interesează detaliile, nu ai prea multe lucru comune, schimbi doar câteva vorbe banale, saluturi, întrebări care nu prea așteaptă răspuns, răspunsuri adesea monosilabice.

Nu știi nici măcar ce fel de haine purta, dacă era sănătos sau bolnav, dacă avea sau nu probleme.

Și așa, ani de zile, până când afli că s-a mutat pe altă stradă, în alt oraș, sau că a decedat și ți se pare că decesul a fost brusc, când poate că omul s-a chinuit în realitate ani de zile cu o boală grea.

Uneori, dacă e adult,  nu știi dacă are sau nu copii sau, dacă totuși ai aflat că are, nu știi câți copii are, dacă sunt fete sau băieți, ce vârste au, dacă învață sau nu bine.

Dacă e copil, nici nu îl observi, decât dacă te salută, atunci da, te întorci spre el, ea, și încerci o mângâiere sonoră, îmblânzindu-ți vocea:  Bună, puiule

Nici copilul nu așteaptă mai mult, și-a făcut datoria, a fost politicos cu cei mari, i-a salutat, eventual a ținut de ușa de la intrare până când doamna sau domnul a intrat și… cam atât.

La fel de ciudată e situația inversă: vezi pentru prima dată o persoană și îți dai seama  că știi despre ea lucruri imposibil de știut, chiar intime, știi de pildă dacă e căsătorit sau nu, dacă are sau nu copii, intuiești chiar profesia, vârsta, înălțimea și kilogramele, astea din urmă cel mai ușor.

Știi și dacă e un om bun, dacă are o vorbă blândă sau mai aspră, și asta înainte de a-l fi auzit vorbind, sau să-l fi văzut acționând.

Când l-am văzut pentru prima dată, am avut una dintre cele mai stranii senzații: aceea că ne cunoaștem de multă vreme, că îi cunoșteam copilăria și adolescența, că am fost colegi, prieteni și chiar că între noi a fost o frumoasă poveste de dragoste, nicicând stinsă, doar întreruptă, pusă în paranteze.

Știa cum îi arată mâinile, știa cât de fine sunt, îi știa și trupul, avea o piele de invidiat, netedă, curată, fără papiloame sau alunițe sau alte semne de recunoaștere, fără cicatrici, putea chiar să spună cât păr are pe piept, cât de moale îi era părul, căci degetele ei trecuseră tandru prin părul lui, simțea dogoarea și umezeala buzelor lui, își retrase ușor mâna ca și cum i-ar fi fost din nou sărutată, o sărutase de atâtea ori pe ochi, pe buze, pe gât, pe lobul urechilor.

Îi regăsi același zâmbet enigmatic, care promitea totul și nimic, care arăta că o înțelege, că îi acceptă toate fanteziile, nu era o mască, zâmbetul era viu, dinamic, dar permanent, chipul lui nu era traversat de umbre de tristețe, nu se încrunta, era un bărbat luminos, incapabil să rănească pe cineva.

Era un spirit baroc, îl văzuse chiar îmbrăcat, la un bal mascat desigur,  într-un costum florentin de pe timpul lui Lorenzo de Medici, îi aprecia cultura, știa câteva limbi dintre care, bineînțeles, latina și elina, dar și franceza, engleza și, deloc curios, italiana.

Lucian Strochi