DONATORII DE SUFLETE (54)
Oricum, un prim punct fusese câștigat, între ei era un raport de inerență, adică amândoi se defineau unul prin celălalt, cum ar fi întrebarea cine ești tu și răspunsul eu sunt iubitul tău și tu cine ești, eu sunt iubita ta. Fără alte detalii, doar un raport biunivoc, discutabil logic, dar perfect din punct de vedere emoțional.
Ajunse extrem de tulburată acasă, o încercau două stări extrem de contradictorii: bucuria de a se fi reîntâlnit cu cineva drag și totodată senzația, cât se poate de reală, că îl vedea pe acel om pentru prima dată în viața lui; el pretindea că se cunosc de secole, iar ea aprecia că totul durase prea puțin, exact ca într-o fotografie mișcată. Își propuse să-l urmărească, să afle adevărul, nu pentru a retrăi o ipotetică poveste de dragoste, ci pentru a afla mai multe despre trecutul ei, atât de enigmatic.
Oricum impresia de straniu rămăsese și, închizând ochii, îi auzea respirația liniștită, inconfundabilă, a bărbatului îndrăgostit, care primește recunoașterea iubirii și se declară mulțumit, senin, învins.
Își imagină următoarea întâlnire cu el, dacă va fi stânjenită sau nu, dacă va recunoaște că amnezia îi jucase destule feste, eventual să povestească el, dacă avea timp și chef, cum a fost, ce a fost, de ce nu a mai fost, cât a fost, unde a fost, ce consecințe avusese întâlnirea lor; sau, dimpotrivă, întâlnirea ar fi mers pe un alt făgaș, așa ca o întâlnire colegială, petrecută după câteva zeci de ani, când amintirile s-au estompat, uneori chiar s-au șters, dar cu răbdare, cu tandrețe, cu înțelegere, trecutul ar fi fost retrăit, dacă ar fi fost posibil acest lucru.
Sau… fiecare și-ar fi povestit viața, ce a făcut cât nu fuseseră împreună, atingând, mai mult sau mai puțin în treacăt, momentele comune.
Pentru ea lucrurile erau destul de simple, de liniare, fără prea multe meandre. Îl cunoscuse pe soțul ei, roși, nu știa dacă mai fusese sau nu măritată, eventual chiar cu el, îl cunoscuse pe soțul ei actual pe când erau amândoi studenți, frecventau facultăți atât de diferite, încât tot ce povestea unul devenea pentru celălalt brusc interesant.
El terminase o facultate de inginerie navală, de fapt făcuse facultatea de mecanică, adică se ocupa de motoare, de bunul lor mers, desigur făcuse și proiectare, știa să proiecteze o elice performantă sau să eficientizeze un motor, lucru esențial când e vorba de mii de tone de combustibil.
Îi plăcea marea, avea să fie plecat cam trei luni pe mare, revenea pe uscat trei luni, apoi își continua activitatea de marinar, e drept în pântecele navei, dar, oricum, marinar.
Îi făcea o curte tandră, dar destul de insistentă, nu își dorea o aventură, voia o relație trainică, să se căsătorească cu ea, e drept e greu să rămâi singur trei luni, mai ales când ești tânăr, dar glumea, așa sigur nu ne vom plictisi unul de celălalt, dimpotrivă, ne vom dori mereu.
Ei îi plăcea seriozitatea lui, faptul că o respecta, acesta fu argumentul ei suprem, a avut răbdare, n-a forțat o clipă nota, ea i-a spus că e de modă veche, că vrea să se mărite fecioară, și el îi sărutase mâna a încuviințare, așa să fie, se căsătoriseră romantic, el în uniformă, ea într-o rochie albă de dantelă, ca spuma mării, ca să nu scapi de mine niciodată, ori de câte ori vei vedea un val alb, tăiat de navă, îmbrățișând nava, să îți aduci aminte de mine.
La nuntă participară colegii lui, toți erau băieți, și colegii ei, doar doi băieți, restul fiind fete, pentru că ea făcea totuși o facultate de fete.
Colegii îi făcură lui un cadou interesant, o cârmă autentică pe care scriseseră, mai exact scrijeliseră cuvântul speranță, și îi dăruiră cârma ei, o femeie trebuie să țină întotdeauna cârma familiei, el protestă în glumă, dar, bineînțeles, acceptă totul cu bucurie.
Colegii ei le făcură cadou un album uriaș, capabil să primească sute de poze, din cât mai multe porturi ale lumii și două jurnale de bord, câte unul pentru fiecare, fiecare fiind obligat să consemneze ce făcuse în timpul cât nu fuseseră împreună.
Prima noapte de dragoste fusese totuși ciudată. Își petrecea pentru prima dată noaptea cu un bărbat, care ar fi avut dreptul legal să atenteze la trupul ei, ea acceptase această situație, îi purta numele, era proprietatea lui, nu o deranja acest lucru, el fusese foarte tandru cu ea, mângâind-o permanent și spunându-i vorbe drăgăstoase. Era încordată, știa că va deschide o ușă, din acea noapte viața ei se va schimba, atunci când el o pătrunse simți doar o ușoară durere, ca aceea când te speli pe mâni și ai uitat că ai încă o rană deschisă. Realiză că himenul se decupează perfect, zâmbi, ce imagine, să stai în pat și să fii decupată rotund ca o petală de floare ciudată, roză, cu o foarfecă, asta era senzația, îl simți terminând, bucurându-se, acoperind-o de sărutări.
Nici ea nu rămăsese indiferentă, o trădă întâi trupul, care nu mai era al ei, răspundea parcă altor comenzi, simți o fericire viscerală, primitivă, adâncă, se întoarse spre el recunoscătoare, îmbrățișându-l și sărutându-l, iată omul de care mi-am legat destinul, cu care voi trăi până la sfârșitul vieții, cu care voi concepe copii, poate unul, poate mai mulți, nu fusese chiar atât de rău, recunoștea că până la urmă îi plăcuse și ei, luciditatea ei fusese învinsă de ceva mult mai puternic, ce venea de dincolo de fire.
El îi mărturisi că ea este prima femeie din viața lui și îl crezu, stângăciile lui fuseseră sincere, la urma urmelor și pentru el e o noapte de neuitat, nu pot fi egoistă, până la urmă și un bărbat se dezvirginează, emoția ar trebui să fie aceeași, un petic de ceva în plus contează prea puțin.
Se lăsă pe spate, era obosită, sfârșită parcă de puteri, dar mulțumită, trecuse cu bine de o probă a vieții, o taină, viața nu are decât vreo șapte taine și aceasta a nunții e una dintre ele.
Închise ochii și încercă să adoarmă.
Și brusc, venind de neunde, alte imagini, cu acel bărbat care pretindea că petrecuseră sute, poate chiar mii de ani împreună, cu noaptea nunții petrecute cu el, cu dăruirea lui și a ei, la fel de emoționantă, cu aceeași durere plăcută, ușoară, cu plăcerea orgasmului și a ejaculării, apoi sarcinile, patru la număr, duse cu bine și nașterile minunaților lor copii, Lucy, Matei, Ștefan, Ilinca, acum își aducea bine aminte de fiecare, ștergea parcă un geam aburit și dincolo de el se găseau copiii, frumoși, având parcă aceeași vârstă, privind-o cu ochii lor mari, mirați și bucuroși, făcându-i cu mâna, aici suntem, mami, nu îi auzea din păcate, semănau atât de bine unul cu celălalt, încât păreau a fi unul singur, care se deghiza din când în când în ceilalți, pentru a-i face ei plăcere.
Lucian Strochi