Apoi ei dispărură, îndepărtându-se ușor, rotitor, ca într-un vârtej blând, dar implacabil, până când deveniră punctiformi și apoi dispărură cu totul.

Să nu uit să-l întreb mâine de soarta lor, ce ciudat sunau aceste cuvinte, dar nu mai știa nimic despre ei, când anume îi avusese, dacă fuseseră concepuți la sute de ani distanță unul de celălalt și reuniți prin forța imaginației și a retrăirii într-o singură imagine, o fotografie de familie, dacă ei fuseseră cu adevărat, fizic adică, sau erau niște proiecții ideale ale dorințelor ei și, de ce nu, și ale lui.

Nu-și amintea nici clipele de dragoste petrecute împreună, copiii nu erau gemeni, fuseseră concepuți după ce făcuseră dragoste în mai multe rânduri, nu era sigură de nimic, nici măcar dacă el era cu adevărat bărbatul pe care îl iubise atât de mult, încât să-i dăruiască și să-și dăruiască patru copii, dacă nu cumva atât el, cât și copiii nu erau decât niște holograme; adormi și uită de toate.

A doua zi se trezi devreme și își reluă gândurile, trebuia să afle ce e cu el, cine e, dacă îl cunoaște sau nu, dacă semăna cu altcineva drag ei și el nu era decât o confuzie, o regretabilă și divină confuzie.

Cum-necum află că este preot, avea o parohie la marginea orășelului, mai exact într-o comună împărțită confesional, jumătate catolică, jumătate ortodoxă, el era preot ortodox, zâmbi, eu sunt de sute de ani catolică, așa încât suntem despărțiți din acest punct de vedere, intră totuși o dată în biserică și îi auzi slujba, avea o voce plăcută, baritonală, cânta frumos, iar la sfârșit le spuse celor prezenți o parabolă, nu o mai auzise, sigur nu era din Cărțile Sfinte, era deci creația lui, avu senzația că parabola se adresase fiecăruia dintre ei, așa că la plecare făcu semnul crucii spre el, adică spre altar și se depărtă cu spatele, în liniște și respect.

Acum avea certitudinea că nu se cunoscuseră vreodată, semăna însă bine cu cineva, el era doar a sosie a acelui cineva, sau poate invers, îi trecu prin cap că avusese un frate geamăn, prea semănă cu imaginea care i se decupase perfect în memorie, aflase că îl cheamă Ștefan, Părintele Ștefan și asta o tulbură, aveau același nume, aflase că Ștefan, Ștefana înseamnă la origini coroană, era desigur căsătorit, avea și un copil, o fetiță, o chema Paraschiva, pe soție Taisa sau Tasia, nu înțelesese prea bine.

Se reîntorsese, cu mai mult suflet și trup parcă, spre Radu, soțul ei, Marinarul, petrecuseră minunat cele trei luni de zile, avusese dreptate, se reîndrăgostea de fiecare dată de el când revenea pe pământ, nu era geloasă, dar îl întrebă, se spune că fiecare marinar are, în fiecare port unde vasul acostează, câte o iubită, tu câte ai, iar el îi răspunse imediat, neașteptat de repede, aproape contabil: șaizeci! În primul moment, uluită, simți fizic șocul în piept, se credea unica, aleasa și uite că acum…, el remarcă schimbarea asta la față și se grăbi să-i spună, am glumit, dar și tu, cum să pui asemenea întrebări, nu, tu ești prima și singura femeie din viața mea, nu mă interesează celelalte femei, nu-i condamn pe cei care își lasă icrele prin porturi, e treaba lor, eu prefer să merg prin muzee, la vreun film, să intru în librării, să caut cărți și ilustrate, ei îi păru rău că pusese întrebarea, probabil că se așteptase la al doilea răspuns, nu și la primul, se învăță minte, sunt lucruri cu care nu te joci, care nu pot fi spuse nici măcar în glumă, el îi zâmbi și îi mai spuse, din această cauză s-a zvonit să aș fi impotent, o mângâie tandru, dar tu știi că nu e adevărat. Apoi s-au întâmplat toate acele lucruri teribile care o loviră în piept, în plex, în creieri, în inimă, în suflet. Mai întâi a fost incendiul din biserică și fata ei, care era acolo, fusese salvată chiar de Părinte, o scosese mai mult moartă decât vie dintre flăcări și, la câteva zile, atunci când ea îl căută să-i mulțumească, el protestă: nu, de fapt ea m-a salvat pe mine, dar nu intră în detalii, nu protestă când ea îi sărută mâna, adăugă… Ștefana merita să trăiască.

S-a întâmplat apoi accidentul când trenul a lovit violent căruța în care se aflau soția lui și fiica, moartea dramatică a celor două, zvonurile care se răspândiseră în oraș ca o boală molipsitoare, ca o ciumă, despre soție și chiar despre Paraschiva, era revoltată la culme, oamenii aceștia nu mai au nimic sfânt în ei, măcar să lase morții în pace. Se hotărî să meargă mai des pe la slujbele lui, într-un fel de solidaritate, să-i spună că e alături de el, de suferința lui, se simțea chiar stânjenită, iată, el îi salvase fiica, dar nu putuse face nimic pentru soție și mai ales pentru propria lui fiică.

Începură și minunile, mărunte, puteau fi doar întâmplări curioase, uneori chiar neobișnuite, dar nu miracole, oamenii exagerează întotdeauna, moartea dramatică a Ștefaniei, parcă presimțită de ea, testamentul ei din jurnal și chiar cel rostit de Ștefania în șoaptă, despre inima ei care să-i fie dăruită lui, după moartea ei, povestea urâtă, în care nu a crezut o clipă, cum că ar fi atentat la pudoarea lui Vadim, îl știa destul de bine pe Vadim, fusese chiar în casa ei, nu-l plăcuse, deși Ștefania părea să-l accepte, apoi valul acela de ură, de neînțeles, oamenii parcă își reproșau acum simpatia pe care i-o acordaseră cândva  și acum îl urau, îl contestau, l-ar fi lapidat poate, dacă ar fi fost în timpurile biblice, sau decapitat, sau spânzurat dacă ar fi fost în Evul Mediu sau mai încoace, retragerea lui în peșteră și seria de minuni, de întâmplări, de miracole, de atâtea și atâtea fapte bune, încât până la urmă înclinase în favoarea sa balanța simpatiei și chiar a recunoștinței generale, oamenii nu erau răi, dar erau extrem de influențabili, e clar că el era un om neobișnuit, părea să fie ales de Dumnezeu pentru a păstori oameni și nu toți oamenii acceptă cu ușurință acest lucru.

Lucian Strochi