DONATORII DE SUFLETE (56)

Părintele era din ce în ce mai bolnav, se întorsese cu greu la biserică, la peșteră era mai simplu, veneau oamenii la el, nu se ducea el la oameni, mergea greu, ușor aplecat, părea să fi îmbătrânit brusc, îi era drag, ar fi vrut să-l mângâie, să-l liniștească, să preia ea o parte din durerile lui, apoi avu loc transplantul și de atunci ea se schimbă total, inima fetei ei era în pieptul lui, voia să-l strângă la piept, să adoarmă cu el, îmbrățișându-l.

Mai aflase ceva uluitor, că erau rude apropiate, o spusese clar testul ADN, singurul test care nu minte niciodată, avu senzația că ei sunt de fapt ramuri ale aceluiași copac și, atunci când i-a donat sânge, o făcu liniștită, deși se temea puțin de sânge, ca toate femeile, aveau acea grupă ingrată, O – I, adică donator universal, putea dărui tuturor sângele său, al lor, și ea și fata avuseseră aceeași grupă, acum o parte din sângele ei circula prin sângele lui și ajungea la inima lui, care era și inima fetei, dar nu puteai primi sânge decât de la grupa ta.

Se hotărâse să devină a lui, iubita lui, chiar fizică, spirituală era demult, nu avea senzația că săvârșește un păcat, dimpotrivă, era chiar o datorie a ei să nu-l lase singur, să se unească într-o îmbrățișare cosmică, siderală, să parcurgă împreună spațiile, să înoate împreună.

Îl veghea, stându-i la căpătâi și urmărindu-i perfuziile, tresăririle, reacțiile, nimeni nu îndrăznise să-i zică ceva, inima fetei ei era acum inima lui, sângele ei îi alerga acum prin artere, faptul nu deranja pe nimeni, ba chiar oamenii o priveau cu simpatie, admirând-o sau compătimind-o.

În realitate lucrurile stăteau puțin altfel, ea nu mai era doar ea, o femeie îndrăgostită nemotivat și poate chiar vinovat, dar poate fi făcută vinovată dragostea,  ci ea era o prelungire a dorințelor erotice ale fetei ei care îl îndrăgise după ce fusese salvată din foc de către el, mamă, atunci, când m-a purtat în brațe, am știut că el va fi singurul bărbat din viața mea, că îi încredințasem trupul și sufletul, că mă purtase pe brațe așa cum mirele își poartă mireasa în noaptea nunții, mamă, el a fost mire pentru mine, mirele meu viu și va fi mirele meu și prin moarte, spusese aceste lucruri grav, aproape tainic, ca într-o șoaptă divină, ca într-o revelație. Îi mai ceruse tot în șoaptă, să-l iubești și tu așa cum mă iubești pe mine, fată, ești nebună, cum să iubesc un alt bărbat decât pe tatăl tău, nu e vorba despre asta, mamă, aici e vorba de o altă iubire, totală, cosmică, fizică, mistică, sufletească. Nu-ți cer decât să-l iubești cum îl iubesc și eu, vorbiseră în șoaptă, ca două femei care pun la cale o minune, un lucru unic, o întâmplare cu adevărat magică.

Ștefana murise câteva ore mai târziu, era hotărâtă să i se dăruiască, dacă ar fi dorit și el acest lucru, cuvintele fetei nu făcuseră decât să-i întărească un gând. După externare, cât era încă foarte slăbit, aproape că se mutase la el, îi gătea, îl spăla, îl îmbrăca, îl scotea la plimbare câțiva pași. El se întrema incredibil de repede, într-o lună se simțea perfect, mult mai bine decât se simțise înainte de operație. Au fost apoi acele patru săptămâni magice, de patru ori câte șapte zile. Prima săptămână fu  cea a elementelor, făceau și nu făceau dragoste, fusese a lui și fizic, dar important era zborul, trecerea lor prin zodii și întâlnirea lor cu elementele.

Mai întâi a fost apa, iubirea lor a început de la un pahar cu apă pe care i l-a dat să bea, el a băut în tăcere apa, a așezat cu grijă cana pe noptieră, s-a tras puțin spre mijlocul patului, atât cât patul să primească și trupul ei felin, subțire, dornic de iubire.

S-au iubit îndelung, îndârjit, în tăcere, o tăcere atât de adâncă, încât se auzea și mersul clipelor. Dar ceea ce fusese uluitor nu a fost nici bucuria împlinirii, nici faptul că iubirea lor se terminase firesc, ci sentimentul reciproc că mai făcuseră de mii de ori asta, că se cunoșteau atât de bine, încât el îi știa fiecare rid, fiecare cută, fiecare fir de păr. Iar ea îl privea cu uimire, el îi confirma acum ceea ce ea știuse și trăise atâtea sute de ani și care acum făcuse o buclă.

Erau din aceeași plămadă, din același lut, din aceeași țărână, din același pământ, fuseseră modelați de aceeași mână.

Locuiseră în aceeași peșteră, fuseseră îngropați în același mormânt, zămisliseră copiii în care se prelungiseră, fuseseră pământ roditor, rădăcini, se prelungiseră în aceiași copaci, în aceleași crengi și dăduseră aceleași fructe, căzuseră ca aceleași frunze, și iarăși și iarăși,  de la începuturile lumii și cât va mai fi această lume.

Ei erau aceeași bucată de lut, același aluat din care se plămădiseră, dintr-un capriciu sau dintr-un moment de inspirație al Domnului, primii oameni.

A căzut apoi în vis sau a trăit aievea o a doua poveste de dragoste, erau la început doi delfini, într-un golf liniștit, oamenii erau foarte departe, s-au ivit în apă ca delfin și delfină, s-au bucurat clătinându-și energic capetele, spintecând amețitor apa și aerul, apoi au constatat cu o imensă uimire că ea se transformă într-o sirenă, uluitor de frumoasă, ieșind din veșmântul de delfină, la început el se sperie, nu știa cum avea să se termine totul, el rămăsese tot delfin, apoi începu să se preschimbe și el, de fapt să năpârlească, oare cum se numea bărbatul sirenei, siren, se iubiră îndelung, nimeni nu văzuse vreodată o sirenă și un siren, dar iată, era posibil, mai mult, era sublim, era chiar mai bine decât la oameni. Pluteau pe sub ape, singurul lucru care îi despărțea de celelalte făpturi ale mării părea să fie faptul că erau unici, doar ei doi.

S-au apropiat prea mult de o insulă, brusc aceasta a devenit un vulcan activ, lava vulcanului se scurgea fără opreliști în mare, ei s-au refugiat întâi într-o grotă, dar apoi lava i-a cuprins, iar ei s-au transformat în jar și apoi în cenușă. Au căzut spre fundul apei și au încolțit, plante ciudate cu frunze galbene și roșii, ce semănau perfect cu flăcările unui foc sacru, ce nu putea fi stins de apă.

Apoi plantele au urcat încet-încet spre suprafață și, când au mirosit aerul,  l-au pipăit, l-au gustat, l-au auzit și văzut, s-au transformat în două păsări nemaipomenite, semănând și cu papagalii, și cu păunii, și cu pasărea liră sau pasărea paradisului. Doar ochii lor erau vii, iar păsările trebuie să fi fost fenicși, puțini oameni s-ar fi putut lăuda că au văzut asemenea păsări.

Plutiră o vreme prin aer, se învârteau în vârtejuri, în volute din ce în ce mai strânse, până când se contopiră într-un foc mare, într-o explozie de supernovă.

Lucian Strochi