DONATORII DE SUFLETE (57)

Ceea ce era însă extraordinar era faptul că atât ca delfini, ca sirene și, iată, ca fenicși, ca pământ, copaci sau flori, ei păstraseră intactă, lucidă, imuabilă, conștiința de oameni. Se pare să sufletul lor primordial aparținuse oamenilor.

Trecuseră prin toate elementele: ca oameni respiraseră același aer, ca pământ fuseseră aceeași bucată însuflețită de lut, ca apă fuseseră delfini și sirene, ca foc flăcările din aripile unor fenicși.

Acum se uneau, deveneau o singură entitate care se căutase atât de mult timp și care acum reabilitau un mit străvechi, dar atât de frumos și de adevărat, al androginului.

Erau și bărbat și femeie, nu mai erau bărbat și femeie, ci o realitate nouă, așa cum două metale pot fi amestec, dar după topire devin aliaje.

Erau arama și staniul, cositorul, el era arama roșcată și orgolioasă, adică soarele, ea era cositorul, mai blând, cu reflexe sidefii de lună plină.

Dar împreună formau bronzul și poate s-ar fi cuvenit să se odihnească     într-o asemenea statuie de bronz, celebrând frumusețea și măreția omului.

Apoi, întocmai unei sfere perfecte, translucide, ca un nou astru, începură să rătăcească printre zodii.

Le cercetară pe toate, se opriseră chiar câteva clipe în unele dintre ele, dar până la urmă hotărâră să nu aparțină vreuneia, întemeind una nouă, necunoscută, prima dintr-un alt zodiac, un zodiac al iubirii.

Se întoarse spre el. Ar fi trebuit să fie obosită, călărise atâta timp pe coama lui de dragon, visaseră atâtea împreună, aveau parcă nevoie de un răstimp omenesc, de o dragoste pământeană.

Se mângâiară îndelung, cu ochii închiși, de parcă așa s-ar fi recunoscut mai bine, își șoptiseră atâtea vorbe de dragoste, încât din camera lor prinseseră să roiască mii de fluturi.

El îi cercetă buzele, sânii, gâtul, și ea i se oferise supusă, aparent învinsă.

Apoi ea începu să-l sărute și el descoperi că are și el sâni, că se poate excita la fel de ușor.

Intră orb în ea cu degetele, i se păru uluitor de frumoasă, degetele îi deveniră atât de sensibile, încât cu siguranță nu ar fi putut atinge clapele unui pian.

Apoi ea se ridică ușor, se întoarse puțin și îi sărută bărbăția, se jucă cu ea o vreme, apoi se lăsă pe spate, așteptând.

Și el pătrunse din nou în ea, triumfător, vrând parcă să strige, anunțând, asemenea cu mândria unui cocoș, sosirea zorilor.

Și zorii sosiră, cu ei căutându-se, despărțindu-se, unindu-se și iar despărțindu-se, intrând într-un același ritm, auzeau cum din cer cad, asemenea merelor, stelele, luna îi arse cu lumina ei de arc electric, albastru,  trupurile, ochii lor căpătară o strălucire metalică, fără să fie luminați de ceva, de undeva.

Păreau un început de lume, dragostea îi ținea prizonieri și tot ea îi elibera, ea începu să aibă un orgasm în cascade, scoțând  sunete ce păreau că vin dintr-un alt univers.

El se simți de trei ori bărbat, de trei ori o inundă cu sămânța lui, din ce în ce mai fierbinte.

Păreau posedați, drogați, dar nu erau decât niște oameni care se descoperiseră și care se iubeau, pământean și totuși sideral.

Ea fu sigură că va rămâne însărcinată din nou, că îi va face și alți copii, chiar dacă cei patru nu erau decât niște proiecții ideale, dar virtuale, ale unei iubiri absolute.

Atunci ar fi născut pentru prima dată un prunc ce ar fi venit din alte spații,  i-ar fi traversat doar și s-ar fi îndreptat spre alte dimensiuni.

Nu știu niciunul cât a durat totul: o lună, două, poate chiar trei. Până la urmă Radu o anunță că se întoarce, că în trei zile va fi acasă.

Și ea începu să se adune, o făcea cu greutate și se gândise în câteva rânduri la profesia ei, studia evenimentele în diacronia lor, într-un fel și timpul. Iar soțul ei cerceta și recucerea mările fiind omul spațiilor întinse, necuprinse. Împreună, timp și spațiu, formăm marele ceasornic al universului.

Și Ștefan avea un loc în această relație. Ca preot, el studiase religiile, ritualurile, miturile. Iar miturile se opun istoriei, fiind mereu sincrone.

Împreună realizaseră ceva nou, o spirală în care universul părea să se simtă bine.

Se gândi la Ștefana Corina. Oare fata ei fusese mulțumită de ceea ce făcuse mama ei? În fond se culcase cu iubitul ei, e drept un iubit virtual,  cu care nu trăise decât acele clipe de extaz, când fusese purtată pe brațe, la incendiu. Apoi intrase în el, dăruindu-i inima.

Dar ea, mama ei, făcuse restul. Îi prelungise dorința, gândul, visul, viața, dăruindu-se bărbatului iubit atât de pătimaș de fata ei.

De fapt, dacă se gândea mai bine, nu fusese decât o prelungire a gândului ei curat, de fecioară, care se dăruiește pentru prima oară, unui bărbat.

Ceea ce făcuse ea era o datorie pentru fiica ei, dar nu putea nega că, prin dragoste, cucerise și pentru sine noi timpuri și noi spații.

În fond, dacă el avusese dreptate când îi spusese că se cunoșteau de la începuturile lumii, sau poate mai de demult, traversaseră secolele și spațiile galactice, erau acum pe pământ, dar  nu aveau de gând să mai zăbovească prea mult pe aici.

Iar întâlnirea ei cu Radu, viața ei cu acest om pe care îl iubea, îl respecta și căruia îi dăruise și un copil, nu era decât un episod.

Nu știa dacă acest episod nu era cumva singurul real și restul era doar o proiecție a unor dorințe netrăite, ale ei sau ale fetei ei, cu care avusese tot timpul o relație specială, sau, dimpotrivă, relația ei cu Radu era doar o buclă din acel timp destins ca o linie continuă.

Reveni, își așteptă bărbatul cu dragoste, pregătindu-se special pentru această întâlnire. Se simțea mult mai bogată acum, avea să-i împărtășească și lui ceva din trăirile ei, din intensitatea iubirii ei. Era sigură că Radu o va înțelege și vor trăi împreună aceste experiențe, aparent nepământene.

El ajunse acasă destul de obosit, dar fericit. Luase o hotărâre curajoasă, să se despartă de mare, își luă nevasta în brațe, știi m-am gândit că un bărbat  nu poate avea în același timp, două iubiri, în cazul meu, tu și marea. Așa că voi renunța, fără prea mare regret, la mare.

Asta dacă și tu ești de acord cu decizia meu. Am găsit un post în administrație, într-un port dunărean, o muncă liniștită, dar nu rutinieră.

În loc de răspuns ea îl sărută apăsat pe buze. Și se mai gândi, dacă nu cumva nu era prea târziu, să mai încerce să aibă cu el un copil. Merita asta.

Dar înainte de venirea lui Radu, îl căutase pe Ștefan. Dispăruse. Se zvonea că bântuie bălțile, că nu e prea departe, că acum minunile lui se înmulțesc, că oamenii îl binecuvântează.

Se gândea la acele vise magice, care păreau atât de reale și poate chiar erau, dar își spuse că fiecare om își are destinul său și, cel puțin în această lume și în acest timp, nu aveau să se mai întâlnească.

Și nu va ști niciodată dacă fusese sau nu un vis, dacă fusese fericită, dacă păcătuise sau nu, dacă își plătise o datorie față de fiica ei, moartă atât de prematur.

Acceptă propunerea lui Radu și se mută la Tulcea.

Își găsi repede un post în învățământ, în fond, oricând  și oriunde e nevoie de istorie.

 

SE SCHIMBASE MULT ÎN ULTIMA VREME. ERA CUPRINS DE O CIUDATĂ AMNEZIE. RECUNOȘTEA UȘOR CHIPURI, NU ȘI NUME. NU-ȘI AMINTEA DE UNDE LE CUNOAȘTE, ALE CUI SUNT ȘI, MAI ALES,  CE CAUTĂ ELE ÎN VIAȚA LUI.

Oamenii îl priveau lung, dădeau să spună ceva, apoi renunțau. Toți puneau amnezia lui pe seama bolii. Cine știe cât a suferit și mai suferă încă, poate nu se poate concentra, noroc că nu și-a uitat slujbele, vocea și-o păstrase, avea aceleași cuvinte mângâietoare pentru toți.

Cei apropiați lui nu mai știau ce să zică. La început au crezut că l-au supărat ei cu ceva, că nu le mai acordă importanța de altădată, că are alte preocupări și priorități acum. Nu, nu era vorba de nimic din toate  acestea.

Suferea probabil de un început de Alzheimer, memoria scurtă îi juca feste, cea lungă funcționa încă foarte bine, dar problemele apăreau îndeosebi la persoanele apropiate. Nu știa de unde să le ia, nu le reținea numele, nici tipul de relație sau gradul de rudenie.

Lucian Strochi