DONATORII DE SUFLETE (58)
Aceste sinusoide ale memoriei îi derutau pe toți, unii credeau că glumește, cum să ții minte în amănunt un episod petrecut de câteva decenii și să nu-ți amintești de o scenă petrecută cu doar două ore în urmă?
Dar cel mai curios lucru era faptul că năvăleau peste el imagini pe care nu avea de unde să le știe, chipuri noi, majoritatea tinere, despre care știa multe lucruri ce nu puteau fi explicate doar prin taina spovedaniei.
Se gândi că avea o inflamație a creierului, se blocase o anumită zonă, o alta se deblocase, asta trebuia să fie.
Apoi și-a dat seama că e vorba de altceva, tulburător și profund.
Inima lui îl părăsise aproape total, primise una nouă în schimb. Lucrurile nu sunt însă atât de simple, schimbi o piesă defectă cu una nouă și motorul, mașina, merge mai departe, fără probleme.
Inima are o memorie a ei, nu doar creierul. Memoria inimii e însă o memorie mai subtilă, nu e o memorie a conexiunilor, ci una a afectelor, în pieptul lui bătea acum și inima unei tinere fete și el prelua, nediferențiat, emoțional, memoria ei.
(Cercetătorul ezoteric Drunvalo Melchizedek afirmă că inima are propriul creier, cu celule specifice unui creier. Oamenii de știință de la institutul de cercetări HeartMath din Boulder Creek (California) au descoperit că, spre deosebire de alte organe (inclusiv creierul uman propriu–zis) inima formează în jurul său cel mai mare și mai puternic câmp energetic. Forma câmpului este aceea a unui torus (unic în univers!!!) având dimensiunea de 2,5 – 3 m.)
Se pare că și celelalte organe interne au memoria lor, sentimentele lor, creierul e doar un sediu central, auzise că rinichiul generează de pildă melancolia, că ficatul buna-dispoziție, bat câmpii, cui să-i vorbești despre memoria splinei sau a colecistului, hormonii aveau și ei un rol, dar de când aflase că numai în intestine se găsesc peste trei sute de hormoni, renunțase să mai înțeleagă ceva.
Desigur, lucrurile nu erau atât de simple, nu înlocuia doar o memorie cu alta, un sentiment cu același sentiment, dar la alt grad, nivel, intensitate, amplitudine, sau cu altul. Se întrebă amuzat dacă el putea avea un prieten, o simpatie, care să fi fost un dușman al fetei, sau o persoană antipatică. El cum ar fi trebuit să reacționeze în acest caz?
Oricum se îndrăgostise de mama fetei, erau cam de aceeași vârstă, se simțea oarecum vinovat pentru faptul că îi răpise inima fetei, la propriu, încercă să zâmbească, fusese impresionat până la lacrimi de gestul ei, de faptul că îi donase sânge, sângele ei, ea îl liniștise, am făcut-o și pentru ea, și tu și eu și ea avem aceeași grupă, 0, suntem donatori universali, numai că noi nu putem primi sânge decât de la cei cu aceeași grupă, acum tu ești întrucâtva și fiul meu, nu-i mai vorbea cu reverență, ci i se adresa cu tu, era într-adevăr fiul ei și își petrecea multă vreme în spital, la căpătâiul lui, făceam asta și înainte, e o muncă de voluntariat, dar acum e desigur altceva.
Încercă să afle de la ea care erau prietenii și prietenele fetei, încerca să-și pună ordine în amintiri, amintiri care nu fuseseră ale lui, dar care acum îl bântuiau.
Revenise la biserică, își ținea acum singur slujbele, o făcea cu destulă greutate, obosea repede, se simțea bine, din când în când îl încercau înțepături ascuțite, intense, dar de scurtă durată, în zona sternului.
Se răci mult cu rudele sale din partea soției, ba chiar cu unii dintre colegi, în general îl lăsau indiferent persoanele de peste 40 de ani, deși tocmai acele persoane formau nucleul dur al enoriașilor săi, era în schimb mult mai atent la vocile tinere, la băieții care se grozăveau în fața fetelor, la cochetăriile nevinovate ale acestora.
Îl îndrăgi și pe motociclist, deși acesta era mai tot timpul ursuz, morocănos, fără chef de vorbă, mai ales cu el.
Află că îl cheamă Vadim Goia și mintea lui, deprinsă cu etimologii și asocieri de cuvinte remarcă faptul că numele lui era de două ori negativ, căci Vadim însemna ceartă, vrajbă, iar Goia venea, anagramat, de la un cunoscut personaj de teatru Iago.
Băiatul îl privea cu ostilitate, chiar cu ură și se întreba de ce, nu se simțea vinovat cu nimic, dimpotrivă, o vină pentru moartea fetei o purta chiar Vadim, deși Corina sărise brusc, inexplicabil din șa și apoi se întâmplase totul.
Hotărî să discute cu el, să afle ce îl măcina, dacă are ceva împotriva lui, în fond nu el omorâse fata, iar faptul că îi purta inima era până la urmă o întâmplare. Acum se ducea și el la slujbele colegului de la biserica catolică, acela fu încântat să-l primească, vru să-l așeze alături de el, ba chiar îl invită să țină și el slujba, refuzase politicos, nu, vreau să aud o slujbă pur și simplu, așa că se așeza cuminte în scaun și asculta cuvântul colegului cu multă atenție.
Se așeză acum lângă Vadim, era hotărât să vorbească astăzi cu el, era o zi a iertării și, deși nu se simțea cu nimic vinovat, socoti că e bine să-l abordeze tocmai în această zi. Se așeză lângă el și își sprijini protector, liniștitor mâna pe piciorul lui, puțin deasupra genunchiului stâng.
Atunci se petrecu catastrofa. Vadim strigă din toți bojocii, în plină slujbă, că el, preotul, îi făcuse avansuri, că îl pipăise punându-i mâna pe picior, strigă acestea și lumea se uită îngrozită spre părinte.
Ștefan se clătină și ieși roșu din biserică.
O clipă crezu că tânărul se înșelase, că acesta fusese derutat de gestul lui, dar apoi realiză că Vadim abia aștepta un moment ca acesta, nu-i putea ierta faptul că în pieptul preotului bate inima iubitei lui, îl ura, poate că l-ar fi și ucis pentru asta, își pierduse parcă mințile, nu putea fi potolit.
Un torent de ură se îndreptă acum spre Preot. Poate tocmai din cauza faptului că fusese invadat până atunci de un val neobișnuit de simpatie și lumea se simțea acum vinovată pentru că îi acordase prea ușor iubirea necondiționată.
Vadim îl reclamă peste tot, cu o înverșunare inexplicabilă. Instituțiile cereau însă probe, dovezi, înregistrări, înscrisuri, orice. La asta Vadim nu se gândise, crezuse că ajunge să te plângi, să denunți, așa încât, cu multă părere de rău, păru să bată în cele din urmă în retragere.
Dar lumea preluase cazul și îl prelucra, fiecare comentând și simțind în felul său: „…și noi care credeam că e un om de treabă și el…, …apoi pe la seminare se petrec toate blestemățiile, ce diferență este între un novice și un pușcăriaș, amândoi sunt doritori de femei și, pentru că nu se poate, se mulțumesc între ei…”
Preotul se retrăsese mâhnit undeva la munte, își luase un fel de concediu fără plată, oamenii nu-l regretau, cine știe câte a mai făcut și poate că s-a luat nu numai de băieți, ci și de fete, aflară apoi că se retrăsese într-o peșteră și parcă se mai potoliseră, așa da, acolo să stea, în peșteră, ca fiarele, nu între oameni.
Dar începuseră să se petreacă și multe lucruri de mirare, pe care cel puțin oamenii mai simpli nu le puteau înțelege.
Peștera în care se retrăsese părintele nu era formată doar din stânci golașe și de un fir de apă, așa cum se întâmplă la majoritatea peșterilor. Peștera aceea era îngropată în verdeață, verdeața era veșnică, nu se schimba după anotimpuri; poate că preotul nu e chiar atât de vinovat precum crezuseră ei la început. Lângă peștera în care se retrăsese se întâmplau minuni: salcâmii înfloreau de două sau chiar de trei ori, la fel și merii, prunii sau cireșii.
Aici își găseau adăpostul și fiare care nu se prea împăcau între ele în altă parte, dar care aici trăiau în bună înțelegere, deși se părea că părintele nu avea grija lor.
E drept că izvorul ce venea din peșteră era cald, chiar fierbinte și asta explica multe.
Lucian Strochi