DONATORII DE SUFLETE (60)

Nisipul din clepsidră se scurgea ușor, imperceptibil, și eu am devenit copil și ea mama mea,  m-am cuibărit la sânul ei, mi-era o sete teribilă, ca după o mare secetă și am început să sug și laptele ei cald   m-a liniștit, nu-mi dădeam seama că sunt copilul ei, nu știam că ea era mama mea, dar între noi se stabilise o legătură de icoană.

Păream chiar înconjurați de aureole, sfera devenise cerc și atunci mi-am dat seama că o mai văzusem, o văzusem în biserică, în icoane, ea era Fecioara și eu Pruncul, clepsidra mai avea câteva fire se nisip, m-am grăbit să ajung în tunel, acolo credeam că îmi e salvarea, eram singur și m-am trezit înconjurat de o apă ciudată, prietenoasă, care parcă mă mângâia și ultimul meu gând a fost că am ajuns un prunc nenăscut, apărat de pântecul mamei ca de o teribilă platoșă.

Și cred că am adormit sau am dispărut…

…Ne-am întâlnit de mai multe ori. Știam doar că e preot, la parohia din vale. Adică cea ortodoxă. Cea din deal era catolică. Oamenii își păstrau religia din străbuni, dar nu se certaseră niciodată de la religie. Dumnezeu e unul singur pentru toți, spuneau oamenii și aveau dreptate.

Era un bărbat înalt, subțire, ușor prea ridat pentru vârsta lui. Eram în ochii lui o copilă, nu mă băga în seamă, ochii lui treceau peste mine, nu mă deranja asta, aș fi vrut să-mi spună totuși ce aș fi câștigat sau pierdut dacă eram de altă religie, religia lui de pildă.

Îl salutam uneori și atunci se grăbea să-mi răspundă. De parcă cineva l-ar fi acuzat de misionarism sau mai știu eu de ce.

Avea ochi frumoși și buze fragede. Îl priveam obraznic, așa cum privesc de multe ori, sfidător, adolescentele. Eram adolescentă, dar nu mă despărțisem prea mult de copilărie.

Picioarele îmi erau prea subțiri, genunchii prea mari, pielea prea fină, sânii abia mijiți. Mama îmi spusese în glumă că sunt găinaț de porumbel. Adică abia un semn pe piele acolo, sfârcul nu era semeț, sânii semănau cu cei ai băieților. Nici șoldurile nu se formaseră.

Oamenii mari cred că noi aflăm tainele vieții abia de la o anumită vârstă, să zicem cea a majoratului. Uită că, acum câteva decenii, copilele de vârsta mea erau măritate și unele chiar aveau prunci.

Părintele nu se ferea de mine, dar nici nu-mi dădea vreo atenție. Era politicos, așa cum era cu toți. Și atât.

Și totuși buzele noastre s-au întâlnit cândva și de atunci nu-l pot uita.

Venise o viitură, pe neașteptate, mă doborâse la pământ și mă trăsese spre smârcuri.

M-am lovit puternic la cap, am purtat o vânătaie aproape două luni, apele  m­­-au purtat vijelioase la vale.

M-a văzut și a pășit prin apă spre mine. Părea că pășește pe deasupra apelor. Era falnic, măreț, un înger, chiar dacă era îmbrăcat, ca întotdeauna, în negru.

M-a prins întâi de o mână, m-a întors cu fața în sus, apoi m-a ridicat în brațele sale, neobișnuit de puternice.

Mă înecasem aproape, băusem apă amestecată cu lut galben, leșinasem, înghițisem prea multă apă și eram ca înecată.

M-a dus la mal, mi-a înclinat ușor capul, apoi, cu mișcări ritmice, precise, apăsând pe torace, a încercat să scoată apa din mine.

Am tușit de câteva ori, mă durea groaznic gâtul, mă dureau și plămânii, vedeam doar stele galbene plutind, simțeam cum se scurge viața din mine.

A ieșit din mine apa, nu era gălbuie, de lut, așa cum m-aș fi așteptat, ci mai degrabă verzuie, de parcă aș fi înghițit și alge.

Mi-a făcut apoi respirația gură la gură, eu am înțeles pe moment altceva și anume că mă sărută pe buze, că îi place de mine, gândurile îmi erau năclăite, mlăștinoase, i-am simțit buzele moi, așa cum îmi doream să fie buzele primului bărbat care mă va săruta și așa a și fost, mi-a plăcut și, deși îmi revenisem, am mai ținut ochii închiși o vreme, sperând că voi mai fura câteva săruturi, nevinovate din partea sa și vinovate din partea mea.

Nu știu dacă și-a dat seama că îmi revenisem, oricum a zâmbit și mi-a șoptit pentru prima oară la ureche, aproape complice: Ridică-te, gata… Oamenii ne privesc și ne vor judeca.

M-am întors ușor, cu o mână valsând prin aer, cu un aer somnoros, care se voia și buimac, am rostit stins, unde sunt și ce s-a întâmplat cu mine, el s-a ridicat tot zâmbind, dar acum zâmbetul lui era ușor amărui, ceva mai aspru și  mi-a spus, ai să fii o bună actriță, m-a privit totuși cum mă ridic, cu o privire rotitoare, m-a obligat cu acea privire să mă ridic, era o privire în spirală și eu m-am ridicat resemnată, aș fi vrut să fie mai lungă scena sărutului, dar și așa fusese foarte bine.

Seara, mama i-a mulțumit, s-a dus la biserică și a aprins și lumânări. Nu știu dacă pentru vii sau morți. Nu mi-a spus ce a mai făcut, dar sigur s-a rugat pentru viața și sănătatea lui și a familiei și poate și pentru sănătatea mea.

A doua oară când m-a sărutat și m-a purtat în brațe a fost doar la câteva luni de la viitură.

În deal se găsea un fel de carieră, de unde oamenii luau lutul, pentru cărămizi, pentru vase, pentru chirpici, pentru toate.

Și noi, copiii, ne duceam pe acolo și ne luam lut. Făceam din el păpuși, dar și animale și chiar fluiere, un fel de ocarine, apoi vase pentru flori, cu forme ciudate, dar și șerpi și șopârle, cu care ne speriau câteodată băieții.

Din lut se poate face aproape orice și noi descopeream cu bucurie acest lucru.

Plouase însă mult în ultima vreme și lutul era greu și alunecos.

Eram acolo cu încă doi copii, doi băieți, cam de o vârstă  cu mine, când s-a prăbușit malul.

S-a prăbușit fără să mai alunece, pur și simplu a căzut peste noi cum cade uneori zăpada, de pe acoperișul caselor, primăvara.

Și zgomotul a fost același, de parcă ar fi sfâșiat brutal o pânză de cort sau ar fi frânt niște vreascuri.

Băieții au scăpat ușor, unul nici nu a fost atins, s-a ferit ca o sălbăticiune de malul care se prăbușea, celuilalt pământul i-a prins doar un picior. Eu n-am văzut nimic, dar așa spuneau oamenii.

Pe mine malul m-a prins pe jumătate. Din păcate, jumătatea de sus. Pământul a venit peste mine năvalnic. Am crezut că mi-a zdrobit pieptul. Mă dureau îngrozitor coastele, gâtul, capul, șira spinării.

Puteam să mor sufocată, dar din nou m-a salvat el. Culmea, nu era departe de mine, era chiar pe drum, dacă ar fi fost o alunecare de teren ar fi ajuns chiar la el, a văzut prăbușirea, m-a văzut înghițită de lutul acela galben, clisos și greu, și a alergat spre mine.

Duceau un mort la groapă, era în fruntea alaiului, dar a lăsat totul și a alergat spre mine.

A dat cu mâini tremurătoare  la o parte bulgării de lut ce căzuseră peste mine, era lut ceva mai uscat, m-a mângâiat cu grijă de mamă care își alintă,  blând, pruncul care plânge, duioșia era aceeași, doar că el nu era mama mea și nici eu nu eram un prunc.

S-a asigurat că sunt întreagă, că nu mi s-a fisurat sau rupt coloana, că nu am nicio fractură, atunci m-am făcut că leșin și el a trebuit să mă sărute din nou, nu știu dacă leșinul meu îl convinsese sau nu, dar de data asta a fost mai ironic, domnișoară, mi-a spus, faci ce faci și ai nevoie de mine și mă obligi chiar să te sărut, am zâmbit și eu și chiar am leșinat.

M-am trezit totuși câteva clipe mai târziu, când m-a purtat iarăși pe brațe, cu toată grija, nu era încă sigur că nu aveam ceva frânt în mine, a ajuns cu mine la căruță, a rugat oamenii să-l ajute, să mă urce alături de mort, și așa au făcut, preotul le-a explicat că trebuie să mă ducă urgent la spital, că nu am voie să fiu mișcată cu mișcări bruște, așa că am mers până la spital alături de mort, întâmplarea a rămas de pomină și multă vreme lumea mi-a zis mireasa mortului, dar mie nu mi-a păsat, am stat totuși în spital trei zile și apoi m-am dus singură, pe jos, acasă.

Lucian Strochi