Și din nou mama i-a mulțumit părintelui, ba, de data asta, a mai adăugat sunteți un înger păzitor pentru ea, vă mulțumesc din suflet, a mai zis și ceva despre mine și el a liniștit-o, lăsați, e încă un copil  – și vorbele sale, deși voiau să mă apere, m-au întristat, căci vedea în mine doar un copil și nu o domnișoară, devenisem domnișoară cu mai bine de un an și jumătate în urmă.

Nu te mai zbengui și tu atâta, ești mai rea ca un băiețoi, ce o să zică  taică-tu când se va întoarce și va afla ce isprăvi ai făcut.

O vreme m-am cumințit, au mai trecut câteva luni, dar a venit și vremea căzutului din tei. Așa  spuneau oamenii,  doar pe jumătate în glumă, căci, nu o dată, copiii, tinerii și chiar oamenii în toată firea cădeau din tei, când încercau să culeagă parfumata lui floare.

Uitasem că trebuie să fiu cuminte, să mă cumințesc și m-am urcat și eu în cel mai bătrân tei din vale, crescuse acolo un adevărat pâlc, dar eu culegeam floarea doar din acel tei, eram ușoară, o maimuță, nu prea văzusem eu maimuțe, dar știam că maimuțele trăiesc în copaci, rar coboară pe pământ, în arbori sunt la ele acasă, nu se tem de nimeni și de nimic, mă prelungeam până spre capătul crengilor, acolo unde se găsește de fapt floarea, băieții nu aveau curajul meu, nici îndemânarea mea, așa că îi ajutam și pe ei, dăruindu-le câte ceva din ce culesesem, îmi păstram cam un sfert, restul era al lor.

Ar fi fost bine și anul acesta, eram îndemânatică și curajoasă, ajungeam la cele mai subțiri crenguțe, dar s-a stârnit pe neașteptate un vânt învârtejit, ridicând praful drumului într-o pâlnie uriașă și speriind parcă crengile copacilor.

M-am speriat și eu și m-am îndreptat spre trunchiul vânjos al teiului. Dar vântul bătea tot mai tare, parcă nu voia să mă lase să mă apropii de trunchi.

Mă balansam pe o ramură ceva mai groasă, altădată mi-ar fi plăcut asta, acum însă eram înspăimântată de-a binelea, puteam să cad și de la înălțimea aceea, sigur m-aș fi ales cu un braț rupt sau măcar cu vreun picior scrântit.

Și din nou urmau cearta mamei, reproșuri, amenințări, poate chiar o pedeapsă.

Așa că, după ce mi-am trecut peste mândrie și după ce mi-am mușcat buzele, am început să strig.

Mi-am dat seama abia atunci că, de fapt, nici nu știam să strig, strigătul meu ar fi vrut să fie unul de spaimă, care să impresioneze pe cineva care să vină și să mă salveze, nici eu nu prea știam cum, așa că strigătul meu era mai degrabă un schelălăit jalnic, de câine bătut, poate nici atât, și, când credeam că nu e nicio șansă să mă mai audă cineva,   l-am văzut coborând mica ridicătură verde de pământ ce apăra într-un fel teiul.

Venea repede, cu pași destul de mărunți, înainta însă foarte repede, se vede că mai făcuse asta de multe ori, un preot aleargă foarte mult, se întâmplă atâtea într-o comunitate și e mereu nevoie de un preot, așa că preotul e mai mult pe drumuri.

Și acum venea de la cititul stâlpilor, nu prea știam ce înseamnă asta, credeam că e vorba de niște stâlpi de lemn, așa, ca stâlpii de telegraf, și pe care scria ceva într-o limbă necunoscută și oamenii îl chemau pe el, că doar era preot, să le citească și să le deslușească scrisul ciudat.

Mai știam că stâlpii se citesc doar atunci când un om stă să moară și abia atunci află ce era pe stâlpul din curte sau din  fața casei; s-a oprit sub tei, a ridicat privirea, nu părea înspăimântat, și mi-a spus, cu o voce sprintenă, aș spune chiar veselă, ce faci acolo, drace, te dai în leagăn și țipi de plăcere, știa și el și eu că nu era așa, dar Părintele voia să mă calmez, să nu fac vreo mișcare imprudentă, totul o să fie bine, vei vedea, va trebui să ajungi întâi în brațele mele și apoi să ajungi pe pământ, spunea asta mai mult cu privirile, adică în mai puține cuvinte, întoarce-te cu grijă, trebuie să te prind cu burta, nu cu spatele, spatele e mai fragil, se poate rupe, îmi spuse ceva despre vertebre, mă liniștise întrucâtva, dar, ce reușea glasul blând al preotului  strica vântul, care se întețise și, pentru prima oară, am văzut crengile biciuindu-și trunchiul, m-am hotărât în cele din urmă și mi-am dat drumul, a fost groaznic, mi-am mușcat limba și din ea a început să curgă sânge, el a râs din nou, bine că nu ți-ai frânt spinarea sau vreo coastă, limba se vindecă ea, dacă nu spui prea multe prostii într-o singură zi, apoi și-a dat seama că mă doare, chipul mi se albise de durere, așa că m-a strâns la piept cu dragoste de mamă, apoi m-a sărutat pe buzele umflate, să-mi treacă, și pe frunte, ca altă dată să fiu cuminte, botoaso, altă dată să nu te mai crezi maimuță, chiar dacă acum ai bot de maimuță, remarca asta a lui  m-a făcut să zâmbesc, să râd chiar, deși mă durea destul de tare buza de jos, eram mândră că el se uitase la mine și mă descoperise, o clipă m-am zbătut chiar în brațele lui, de parcă ar fi fost un flăcău care voia să-mi facă un rău sau un bine.

Așa că i-am cuprins cu amândouă brațele capul și l-am sărutat pe buze, chiar dacă mi-au țâșnit lacrimile. Îl iubeam ciudat, cum poate iubi o femeie și o copilă în același timp, omul acesta chiar era îngerul meu păzitor, apoi mi-am adus aminte de ce auzisem odată în biserică, nu în biserica lui, ci a noastră, ca pe lume există doar patru elemente: apa, pământul, aerul și focul și tot ce se clădește pe lumea asta nu e decât o combinare a acestor elemente, trăisem până acum experiența sau proba apei, a pământului și iată acum a aerului.

Normal ar fi fost să urmeze proba sau experiența focului, dar de asta mă temeam poate cel mai mult și poate mă înșelasem, tot ce se petrecuse până acum, cele trei experiențe erau lucruri întâmplătoare, fără nicio legătură între ele, așa că nu aveam prea multe motive să mă tem de foc.

Am uitat să spun că aruncasem florile de tei pe pământ și băieții   le-au cules pe toate, apoi tot pe toate mi le-au dăruit, într-un gest de neînțeles, iar eu mi-am luat partea, adică sfertul și i-am lăsat pe ei să ia restul, ca în fiecare an, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Și chiar nu se întâmplase nimic, pentru că întâlnisem brațele puternice, protectoare ale Îngerului meu Păzitor.

Și totuși, nu a trecut anul și am trecut și proba focului, cea mai grea, cea mai neașteptată, când iarăși ne-am întâlnit într-un moment de cumpănă.

ÎL RUGASE PE PĂRINTE CA URNA FETEI SĂ FIE ADĂPOSTITĂ ÎN BISERICĂ, ORIUNDE, CHIAR SUB PODELE, DACĂ NU SE PUTEA    ÎNTR-O NIȘĂ, ÎN ZID, era ultima ei dorință, o găsise exprimată în jurnalul ei, și îi și spusese asta înainte de moarte, eu nu mă pricep, „mi-a vorbit ceva despre o pasăre, parcă Fenix care se aruncă în foc atunci când simte că i se apropie moartea și trupul ei arde, dar din cenușa ei apare altă pasăre Felix”.

Știu că nu se poate, nu e o sfântă, o muceniță, deși trupul ei a putut salva alți oameni, nu e o aluzie la… și făcu un gest prin aer, inimă – citi el, își înclină capul, nu știu încă dacă se poate, dar, oricum, vreau ca mormântul ei să fie cât mai aproape de biserică, aproape lipit de el.

Își mușcase buzele când mama îi vorbise de pasărea Fenix, avusese și el acel gând al purificării și al reînvierii, la ea învierea era chiar posibilă, pentru că ea urma să trăiască în alte patru trupuri, printre care și al său.

Dar ce păcate ar fi avut acel trup fraged, acel suflet neprihănit, nepervertit, curat?

Se întrebă dacă cumva asemenea suflete preacurate nu preiau câte ceva din păcatele lumești ale altora, și tocmai pentru că sunt atât de curate pot izbăvi acele suflete și trupuri urâte, murdare.

Incinerarea fetei se făcu la crematoriul din oraș, era un crematoriu mixt, adică se ardeau leșuri, cadavre de oameni și de animale, e drept în cuptoare separate, pentru că nu era rentabil să fie doar un crematoriu uman, administratorul oftase și comentase filozofic, cândva toți oamenii vor fi incinerați, pentru că oamenii se înmulțesc atât de mult și de repede, încât în scurtă vreme nu vor mai exista locuri în cimitire pentru atâtea trupuri. „Se anunță vremuri grele pentru morți…” – comentă el serios, fără urmă de ironie.

Cenușa îi fusese culeasă cu grijă, de parcă ar fi fost nevoie de fiecare firicel de cenușă pentru o eventuală Înviere.

Căci ea, ca mamă, refuza să creadă că fiica ei e moartă cu adevărat, pentru totdeauna, cu siguranță se va întoarce, va învia, căci prea era plină de viață.

Lucian Strochi