Două gânduri se zbăteau în creierul ei vlăguit: dacă trupul devine cenușă, mai poate el reînvia, adică se mai poate întrupa, întruchipa, mai exact întrupchipa?

Pe de altă parte era mulțumită că trupul fetei nu va putrezi, nu va fi mâncat de viermi sau de cine știe ce insecte…

Urna fetei fusese din bronz, o găsise în pod, era de fapt o cutie care adăpostise un ceas sau un aparat de măsură a ceva: barometru, altimetru, manometru, dar ea rămăsese cu cuvântul ceas, era mai simplu și apoi toate aparatele semănau între ele, aveau cadran și cifre și uneori limbi, nu văzuse aparatul, ci doar cutia, curios sau nu, urna avea exact vârsta fetei, de asta era sigură, bronzul era încă acoperit de un soi de rășină sau de uleiuri care îl protejau, nu se închisese la negru, așa cum se întâmplă cu mai toate metalele.

Urna era grea, așa și trebuie să fie o urnă mortuară, căci ea conține nu doar cenușă, ci și suflet și gânduri și atâtea altele, care cântăresc greu în viața și în moartea unui om.

Îi înmână, cu mâna tremurândă, preotului, urna, acesta se înclină de două ori, o dată în fața durerii mamei și a doua oară în fața sufletului fetei, închis în această cușcă. Vru să spună ceva, dar simți că acum cuvintele erau inutile, așa că renunță și îi anunță femeii doar ora înmormântării.

Fu înmormântată imediat lângă zidul bisericii, un perete al mormântului era chiar fundația ei, așa că mama putea fi mulțumită, dorința fetei fusese îndeplinită, împlinită.

Cosciugul era foarte mic, ca și mormântul, așa încât oricine ar fi trecut pe acolo ar fi crezut că e mormântul unui copil mic, care murise imediat după botez.

Dar peste 40 de zile, atunci când sufletul se desparte de trup, când îi vine sorocul și trece de carantina cerului, preotul dezgropă mormântul cu mâinile lui, fără hârleț, fără lopată, și luă cu mâinile tremurânde, la fel de tremurânde ca cele ale mamei, atunci când îi încredințase urna, cutia cu urna, și o puse înăuntru, în zidul bisericii, într-o nișă pe care o pregătise din vreme.

Acum era mulțumit că sufletul ei își găsise odihna și îi pomenea și numele în toate pomelnicele, cu orice prilej.

Știa că era o erezie, dar îi pomenea numele și la vii, și la morți, pentru că, într-un fel, ea era și vie, și moartă.

Dar nimeni nu știa că totuși el deschisese urna, că îi sărutase cenușa și că luase un deget de praf, cât o amprentă, pe care o pusese apoi ușor pe frunte și apoi în dreptul inimii, ca semn de iubire, de recunoștință și de neuitare.

Preotul nu se sfătuise cu nimeni, dacă e bine sau nu să facă ceea ce făcuse, își ascultase glasul inimii, dar și al minții și socotise că așa era bine, că ultimul cuvânt al unul om, rostit cu limbă de moarte, e dăltuit în piatră sau în bronz.

Dar îl mai fulgeră un gând, nu atunci, ceva mai târziu, dacă el era meșterul Manole ce ridicase o zidire pentru cinstire și pomenire, ea atunci cu siguranță că era Ana, avea chiar gândul că ea se sacrificase pentru zidire, își dăruise trupul și sufletul; era tulburat, Ana nu oferă decât trupul si sângele care să închege construcția, aici dispăreau trupul și sângele, dar rămânea sufletul; și ce întâmplare minunată că numele ei coincidea cu numele hramului, deci jertfa ei nu fusese zadarnică și coincidea și cu numele lui, adică Ștefan și Ștefana, (Corina era, pentru el, doar al doilea nume), adică pentru prima dată avu viziunea întregului, a androginului, ea era sufletul lui pereche, mai mult, era suflet din sufletul lui, suflet în sufletul lui și ritmul inimii ei bătea pentru secundele, pentru viața și pentru trupul lui, bicisnicul, trecătorul său trup.

Și lacrimile porniră singure și nu se osteni să le șteargă. Mai ales că nu îl vedea nimeni.

Erau clipe când totuși regreta că îi zidise urna în nișă.

Mai bine ar fi rămas afară, undeva în altar și el ar fi putut s-o privescă nestingherit din când în când, ori de  câte ori era deznădăjduit sau la mare cumpănă.

Sau sfâșiat de îndoieli.

Ar fi putut vorbi atunci cu ea, cum fac copiii care cred în sufletul lucrurilor, că ele pot vorbi, pot răspunde dorințelor și provocărilor tale.

Își făcuse un obicei: când vorbea oamenilor, nu li se mai adresa lor direct, fiind cu fața spre ei, ci ușor oblic, din profil.

Căci fața și-o îndrepta acum spre ea, vorbea cu ea și ea părea să îl asculte, inspirându-l nu o dată.

Se mai gândi că femeia aceea nu greșise prea mult când confundase pe Fenix cu Felix, căci până la urmă păsărea Fenix se zbate ca să poată muri și trăi în lumină, că viața e o lumină și că până și cenușa e lumină atunci când din ea apare jarul, așa cum văzuse de atâtea ori în copilărie.

Și poate va fi fiind posibil, când va exista un alt instrument care să ne măsoare timpul, așa cum sunt clepsidra și nisiparnița, ce folosesc apa și nisipul.

Căci până la urmă și el auzise ciudat cuvântul cenușă, despicat: cer și ușă.

Și încheie slujba adăugând: „…și noi suntem țărână, adică cenușă…”

 

DE DATA ASTA, TOTUL PĂREA MULT MAI SIMPLU. OAMENII SE CONVINSESERĂ CĂ AU NEVOIE DE O BISERICĂ A LOR, AȘA CUM AI NEVOIE DE O PIAȚĂ ȘI DE O CRÂȘMĂ. BISERICA ESTE UN LOC DE ÎNTÂLNIRE PENTRU OAMENII DE TOATE VÂRSTELE, DE LA COPII LA CEI FOARTE ÎN VÂRSTĂ.

Noua biserică trebuia să fie aproape de cea arsă. La mai puțin de o sută de metri. Preotul nu  i-a chemat, nu i-a mobilizat. Oamenii au venit singuri. Curios, toți păreau că au o vină pentru incendiul produs. Și mai era o vină. Îl crezuseră pe preot altfel decât era. Acum, fără să-și recunoască deschis greșeala, veneau ca voluntari. Unii cu materiale, alții doar cu mâinile goale. Până și copiii cărau găleți cu apă sau cu nisip. Fundația bisericii era făcută din aceiași bolovani aduși din pârâul năbădăios din apropiere. Bolovani mari, curați, destul de regulați, de parcă erau aduși dintr-o carieră și erau „fasonați” acolo. Biserica apăru întâi desenată pe pământul negru, bun pentru agricultură. Structura era clasică: pronaos, naos, altar. Sau cum spuneau oamenii, mai pe limba lor: tinda, continuarea tindei, tâmpla. Mai departe știau doar că e altarul. Acolo nu puteau ei pătrunde. Doar preotul și diaconii.

Tinda era mai mică decât de obicei, dar naosul era mare, cuprinzător, cât să încapă toți enoriașii. Cineva întrebă:

– De ce e atât de mică tinda?

Preotul zâmbi:

– Tinda sau pronaosul e locul unde stăteau înainte cei nebotezaţi şi cei cu păcate mari. Acum oamenii se botează la vreme și nu mai au păcate atât de mari. Desigur, astăzi aici se fac botezurile, dar, din păcate, și în parohia noastră sunt din ce în ce mai puțini copii. E loc destul în tindă. Și pentru lumânări, și pentru agheasmă, și pentru toate. Icoane nu vom pune prea multe aici, să nu-i speriem pe oameni cu păcătoșii care sunt pedepsiți să ajungă în iad. Vom pune totuși o icoană, cu Adam și Eva atunci când au fost izgoniți din Rai.

Oamenii dădură din cap, se luminară, admirară istețimea Părintelui. Deci mai puțin loc, pentru că sunt mai puțini păcătoși.

– Și în continuarea tindei… Acolo ne vom strânge cu toții?

– Da, avem nevoie de mult spațiu în continuarea tindei, cum spuneți voi la naos. Aici vom pune strane pentru oamenii bătrâni, care nu pot să stea în picioare. Trebuie loc și pentru cei care se roagă îngenunchind.  E nevoie și pentru scaunul Înalt Prea Sfințitului. Pe pereți vom avea nevoie de icoane, de multe icoane. Majoritatea cu Domnul nostru Iisus Hristos. Ele arată cum ne-a scos El din iad. Și mai sunt și ferestrele. Și icoana Maicii Domnului, la care vin să se închine toți. Și locul pentru lumânările mari.  Și locul pentru cântăreții din cor, pentru dascăli. Iar naosul trebuie să fie înalt, mai întâi pentru candelabrul cu multe brațe și apoi pentru frescă, aceea care îl înfățișează pe Pantocrator, sus în turla cea mare, privindu-ne pe toți și binecuvântându-ne. Așa cum am gândit această biserică, în naos, în stânga și în dreapta, se află treptele care duc  spre balcoanele unde se află corul.

Despărțind naosul de altar, iconostasul. Sau tâmpla. Sau catapeteasma. Dar naosul e unit cu altarul prin ușile împărătești, prin care intră doar preotul sau episcopul, iar în stânga și în dreapta ușilor împărătești sunt cele două uși diaconești, prin care pot intra ajutoarele preotului.

Altarul este locul cel mai sfânt al bisericii, încât numai persoanele sfinţite, hirotonisite  (preoţii) pot intra acolo. În altar e prezent Hristos.

Dar să ne întoarcem la tâmplă. E un nume frumos, care te duce cu gândul la cea mai gingașă parte a capului, cea mai sensibilă, acolo unde ești mai aproape de gândurile tale. Iconostasul împarte, desparte și unifică două lumi.

Lucian Strochi