DONATORII DE SUFLETE (63)
El are o structură de rezistență din lemn. Lemnul poate fi de stejar, fag, paltin, trandafir, tei, cedru. Sau chiar lemn de păr sau de cireș. Iconostasul este decorat cu motive vegetale, la început tratate plat, apoi în relief, adică sculptate. Cel mai adesea e reprezentat în iconostas Arborele lui Ieseu, care ilustrează genealogia lui Isus din Nazaret.
Dar în iconostas sunt importante și icoanele. Iconostasul are patru registre:
Primul registru, care se află la bază, cuprinde de la stânga la dreapta, icoana sf. Ierarh Nicolae, ușa diaconească dinspre miazănoapte cu icoana Arhanghelului Gavril, icoana împărătească a Maicii Domnului cu pruncul, porțile împărătește cu icoana Blagoveșteniei și cei patru Evangheliști, icoana împărătească a lui Iisus Hristos, ușa diaconească dinspre miazăzi cu arhanghelul Mihail și cu icoana de Hram a bisericii noastre, adică a Sfântului Ștefan.
Al doilea registru este alcătuit din icoanele Praznicelor Împărătești, cu icoana Cinei de Taină în centru.
Al treilea registru este al icoanelor Sfinților Apostoli, cu icoana Deisis în centru.
Al patrulea registru cuprinde icoanele Sfinților Prooroci, având la mijloc icoana Maicii Domnului aurită.
Mă gândesc dacă voi face și al cincilea registru cu icoanele Patriarhilor Vechiului Testament și icoana Preasfintei Treimi în centru.
Oricum, sus de tot, în mijlocul catapetesmei, se va înălța Crucea Domnului, având de o parte și de alta Icoana Maicii Domnului și pe cea a Sf. Apostol Ioan.
Trebuie să înțelegeți, dragii mei, că iconostasul ne arată, desfășurată pe verticală, imaginea Bisericii, ca într-o minunată oglindă, istoria Chipului creat, chipul lui Dumnezeu și căile lui Dumnezeu în istoria mântuirii omului. Întreaga viață este concentrată în iconostas sub forma mijlocirii sfinților și a îngerilor care se roagă împreună cu cei ce participă la slujbele din biserică.
Oamenii ascultau răbdători, ba chiar încântați, tot ce le spunea Părintele. Și sub ochii lor, ca un foc sacru, se aprindeau lumânările și icoanele viitoarei biserici. Erau mândri că participau și ei la nașterea unei minuni.
Cineva, poate de bună-credință, poate pentru a-l încurca pe părinte, spuse:
– Am auzit că iconostasul este un pupitru înalt, pe care se pune o icoană, în centru bisericii, aproape de altar. Părintele zâmbi și spuse aproape amuzat:
– Ai auzit bine, dar numai pe jumătate. Da, i se spune și iconostas, dar și proschinitar.
– Dar ce e cu arborele lui Ieseu? Cine a fost Ieseu?
Se vedea că oamenii obosiseră, lucraseră toată ziua și acum se odihneau, aveau chef de vorbă.
– Ieseu sau Iesei sau Isai sau Ișai sau Isaia, cum este mai cunoscut la noi, este în Biblie tatăl lui David. Dar, în artă, personajul este reprezentat drept rădăcina arborelui genealogic al lui Isus din Nazaret.
Isaia a avut, conform Cronicilor, șapte fii: pe Eliab, Abinadab, Șimea, Netaneel, Radai, Oțem și David. Profetul Samuel îl alege pe David pentru a fi Rege.
În Biblie, în Evanghelia după Luca este menționată originea lui Iosif din casa lui David și apoi chiar Iisus este numit „fiul lui David” la începutul cărții neamului său.
Evanghelistul Matei consemnează:
„Deci, de la Avraam până la David sunt patrusprezece neamuri de toate; de la David până la strămutarea în Babilon sunt patrusprezece neamuri; și de la strămutarea în Babilon până la Hristos, sunt patrusprezece neamuri”.
Imaginea arborelui genealogic apare prima dată în Epistola către romani:
„Din Ieseu va ieși o Rădăcină, care se va scula să domnească peste Neamuri; și Neamurile vor nădăjdui în El”.
Iar în Apocalipsă, însuși Iisus afirmă:
„Eu, Iisus, am trimis pe Îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina și Sămânța lui David, Luceafărul strălucitor de Dimineață.”
Isaia are și el o Profeție:
„Apoi o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai, și un Vlăstar va da din rădăcinile lui.”
Origen o va numi pe Maria „virga et florem”, adică „ramură și floare” a genealogiei „casei lui David” și chiar „virga de radice Jesse” (adică „ramura rădăcinii lui Ieseu”).
Până la urmă cineva se întrebă dacă Iisus nu e cumva „copil din flori”, adică din „floare”. Dar o femeie de lângă el îl înghionti, arătând cu capul spre Părinte, care era într-adevăr un „copil din flori”.
Căci copiii fără părinți cunoscuți sunt considerați copii din flori și sunt ai tuturor și ai nimănui.
Apoi urmă o discuție amplă, aprinsă, despre Altar. Ștefan era uimit atât de cunoștințele enoriașilor săi, cât și de curiozitatea lor.
Nu ezitau să întrebe ceea ce nu știau, dar dacă răspunsul primit de la Părinte li se părea parțial sau neconvingător, nu ezitau să i-o spună. O discuție de mai bine de o oră a avut loc despre altar. Printre voluntari era și un profesor de istorie. Acesta părea gelos pe succesul preotului printre enoriași. Așa că încerca să-i întindă capcane, să-l pună în încurcătură, să-i arate limitele.
– Altarul e un loc unde se aduceau jertfe zeilor. Se făceau sacrificii umane. La azteci, de exemplu. Sau erau vetre de foc. Unele altare aveau un stâlp de care era legată victima sacrificată. Se sacrificau animale, dar și oameni. Și atunci de ce e un loc sfânt, închinat zeităților sau lui Dumnezeu?
Ștefan îi răspunse după câteva clipe lungi de gândire:
– Orice altar presupune sacrificiu. Numai că în altarul unei biserici, sacrificiul a fost deja făcut de Iisus Hristos. Prin răstignirea pe cruce a răscumpărat păcatele oamenilor. Masa din altar (mensa Domini) simbolizează „Cina cea din urmă a lui Iisus Hristos”.
În Cartea Regilor, aflăm despre cel mai vechi altar creștin, cel făcut de Sfântul Ilie pentru a-i întoarce pe oameni de la credința lui Baal.
Altarul a fost alcătuit din 12 pietre pe care era așezat un vițel, înconjurat de un șanț de apă umplut cu 4 găleți. Cele 12 pietre reprezentau pe cei 12 Apostoli, care stau la baza Bisericii, iar șanțul de apă ar fi învățătura creștină turnată, umplută de cei 4 evangheliști, iar vițelul sacrificat îl reprezintă pe Iisus care se sacrifică pentru Biserică. Peste altarul proorocului Ilie se varsă foc din ceruri, acesta simbolizând Sfântul Duh, care se revarsă în altar în timpul Sfintei Liturghii.
În mijlocul Altarului se află Sfânta Masă sau Jertfelnicul. Pe ea se aduce Sfânta Jertfă, cea fără de sânge, a Noului Testament, în Sfânta Împărtășanie. Sfânta Împărtășanie este miezul Sfintei Liturghii. Sfânta Masă este icoana mormântului lui Iisus Hristos, închipuirea Cinei celei de Taină, a crucii și răstignirii lui Iisus. Pe Sfânta Masă se află Antimisul, o năframă în patru laturi, de in sau de mătase, pe care se află întipărită icoana punerii în mormânt a Mântuitorului. În cusătura Antimisului se așază Sfintele Moaște. Pe el se slujește Sfânta Liturghie. Tot pe Sfânta Masă se mai află Evanghelia, o Cruce, un Sfeșnic cu Lumânare și un Chivot.
– Acestea sunt toate obiectele liturgice?
– Nu. Mai sunt Sfântul Aer, Agnețul, Buretele, Cădelnița, Coliva, Crucea de Binecuvântare, Cathedra (Tronul Episcopal), Cârja Episcopală (Pateriță), Dvera –Perdeaua din spatele Ușilor Împărătești, Discul Sfânt, Dicherul și Tricherul, Epitaful, Eiletonul, Endytonul, Ripidele, Lingurița, Mirul, Vulturii, Sfântul Potir, Prescura, Steluța, Masa Proscomidiarului, Tămâia…
Oamenii ascultau uimiți toate acestea. Biserica, goală, abia ridicată un metru de la pământ, li se părea acum o peșteră în care se ascundeau comori fabuloase.
Dacă la început voluntarii lucrau cu voioșie, ca la un fel de clacă, așa cum ar ajuta un vecin sărman căruia îi luase foc casa și i se mistuise toată agoniseala, acum aveau respect pentru fiecare bucată de lemn, pentru nisip, pentru var, pentru sticlă, pentru atâtea lucruri trebuitoare la o construcție. Gândeau că reconstruiesc un templu, din cărămizile unuia mai vechi, distrus de vrăjmași. Așa că biserica se ridica, încet, dar sigur, cu mai puțină voioșie, dar cu multă îngândurare și sfială.
Lucian Strochi